Cap. 1

  Când am intrat în casă, totul era răvășit. Singurul pat era întors cu picioarele în sus, strivind salteaua sub care zăceau cărți rupte. Deși eram panicat în momentul acela totuși o copertă îndoită îmi siluia atenția sau poate că titlul incomplet : ,Împăratul Muș.., . Ema nu lăsase nici măcar un bilet de adio. Se mulțumise însă să-l lase pe Mircea să-și bată joc de camera mea închiriată. Eram furios și în acel moment îmi perindau imagini viitoare în care îl snopesc în bătaie pe proaspătul ibovnic. Dar titlul îmi aminti iar prezentul penibil. Aș fi vrut să fug de acolo , să las totul baltă. Dar nu puteam, un sentiment obsedant de învins, deși zăream nimicnicia ei, nu îmi dădea pace. Mă gândeam la vorbele tatălui meu vitreg : ,Cel mai deștept cedează primul., la râsul său sarcastic. Ar fi fost fericit să mă găsească într-o astfel de situație. Sau poate că nu.. exageram eu.  Mi-am aprins o țigară, un clișeu necesar. Tremuram.  Să cedez acum!..Era de neconceput. Vroiam să epuizez războiul astă mojicesc.

  M-am apropiat de fereastră. În astfel de momente eram ahtiat după mersul oamenilor mediocri de la înălțimea etajului patru. Activitățile lor banale de pe bulevard mă mângâiau.

-  Ce faci acolo?  Aceeași privire bolnavă, nevinovată ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ema afișa o postură tâmpă a feței dar numai pentru o fracțiune de secundă ca apoi să se transforme în ceva jinduit, o frumusețe morbidă asupra căreia nu aveai nici o forță. Părul lung negru dar nu îndeajuns ca ochii mari, contura umerii bine conturați, lăsând întreg trupul lung și subțire să atragă.

- Ieși afară! Blufam. Vroiam totul sau nimic.

- Nu vorbi așa. Din cauza ta am ajuns aici.

- Din cauza mea se învârte pământul!? Din cauza mea ești tu așa nesigură?. O trestie în bătaia vântului. Și nici măcar al unuia singur..

- Insinuezi asta pentru că nu poți să recunoști că tu m-ai făcut așa. Tu m-ai subțiat! Edi..

- Eu?.. Te-am lăsat așa cum te-am găsit.. muabilă și proastă.

- Te auzi cum vorbești?  Astă e adevăratul tău caracter. Mizerabil..

- Îmi las cuvintele să se-mbăieze în ceea ce tu ai creat. Mocirla e a ta , tu ai adus-o pe picioare.

- Și tu care ești matur ,ar fi trebui sa fii mai înțelept și ce ai făcut ? Ai împrăștiat-o peste tot.

- Ai venit să-mi speli picioarele?! Târfo…

- Nu..Am venit să te rog să fii colecționarul meu..

- Ești încă larvă, și nu sunt încă sigur de metamorfozarea ta.

- Atunci du-te dracu! Ochii încețoșați hipnotizau orice urmă de luciditate. Am uitat de tot.

- Ema! …

- Nu te apropia! Nu vreau să te mai văd…

- Și ce cauți aici atunci?

- Asta! A aruncat un teanc de cărți legat atent cu sfoară galbenă. Erau cărțile ce le țineam la ea. Adolescentul de Dostoievski, Învierea de Tolstoi și încă ceva. Cel mai mult îmi țintuia privirea sfoara de un galben aprins, atent tăiată. Știam că făcuse toată treaba cu o meticulozitate ieșită din comun. Era unul din puținele lucruri pe care i le admiram. Am atins ușor sfoara și am încercat să simt jocul degetelor subțiri, lentoarea mișcărilor. Când le-am ridicat ea deja plecase. Urmau alte trei luni sau poate patru în care era de negăsit.

Ceea ce nu spusese Cezar

                                      

 Aștepta de cel puțin 2 ore și nici urmă de ea. Parcul Rozelor era imens și deși îl traversase de câteva ori, parcă intrase în pământ. Cezar cu ochii săi blânzi,taciturni îi înțelegea neliniștea.Era singurul din parc în care putea avea încredere, cel puțin asta simțea.

  - E o farsă tâmpită?Își bate joc? Și tu faci parte din asta nu? Mă disprețuiești pentru că eu sunt fraierul!?.Dar dacă eu aș fi fost cel cu planul? Treburile ar fi stat altcumva nu?

- S-au poate tu ești la fel de nevinovat ca și mine. Ești un naufragiat al sorții.

- Ce dracu e așa de cald azi!?

Un tip înalt, astenic se aproprie de ei

-  De vă mâniaţi, să nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mânia voastră! Nu daţi ocazie

diavolului.

Prima dată Dragoș se uită la ochii lui Cezar ce se aprindeau  parcă însuflețiți de cuvintele onctuase căzute ca un tăvălug în capul lui , ziua pe o torpoare greu de suportat. Se stinseseră  numaidecât, pesemne că și Cezar avea aceeași părere despre pocăiți. Cu o față în care tot timpul obediența și fățărnicia se țineau de mână strâns în mintea lui, pocăitul continuă cu pledoaria.

- Mă privești cu neîncredere, departe de mine gândul de a-ți face rău. Pari tulburat și în astfel de stări nu este indicat să-l chemi pe Baal.

- Dar cine l-a chemat? Era o simplă înjurătură.

- Păi tocmai asta e prima greșeala. Așa se și vrea . Numele lui să pară lipsit de importanță încât să fie chemat la orice pas.

- Se vrea acum  să zicem ca tu să ai grijă de Cezar în locul meu?! O tânără ne-a încropit și de două ore e de negăsit.Dacă stai aici lângă fântână cu siguranța va reveni în cel mai scurt timp.

- Acesta este drumul tău, dacă eu aș accepta tu vei avea de pierdut mai târziu.

- Da ..Cu siguranță ..Îți este frică, recunoaște!

- Frică...Dar aici nu este vorba de frică…Este destinul tău…

- Destinul ți-l faci cu mâna ta! Dacă acum să zicem te-aș izbi cu piatra aia mare de acolo! S-ar aștepta cineva  la o astfel de mișcare?

Cezar era un bun arbitru al poliloghiei aprinse dintre cei doi. Și la sfârșitul unei riposte Dragoș își lua doza de satisfacție din ochii mari, negri ce-l aprobau de fiecare dată. De data asta însă nu. Acum pupilele sale erau la fel de dilatate ca și ale pocăitului.

- Ăsta e drumul șoptit de cel ce adineauri l-ai chemat..tinere!

- Bun! Am anticipat asta!... Am o singură întrebare pentru tine credinciosule! De ce nu suntem toți egali, de ce unii deși plini de credință nu au ce pune pe masă iar ceilalți drogații  lipsiți de orice Dumnezeu risipesc în fiecare zi aproape cât ar consuma un plod subnutrit într-o lună?

- Toți sunt copii Lui. Probabil cel ce acum uită de cuvânt mai târziu se va întoarce acasă, iar ceilalți vor cunoaște împărăția Lui privind de sus cum se zvârcolesc cei ce s-au ghiftuit cu bunătățile vieții.

- Și dacă purgatoriul nu este decât o invenție pentru a potoli prostimea…?

- Iată o îndoială…..

O ploaie deasă neagră ștergea soarele de pe cer.Aveai impresia că cineva de sus scăpase o găleată uriașă cu apă. Pocăitul dispăruse.

- Cezar! Uitați-l el este!Vino aici!țipă un puști smead, pistruiat.

Labradorul lătră pentru prima dată! Un jandarm hâd și un polițist comunitar pipernicit se apropiau de Dragoș.

- Dă-i drumul tinere nu înrăutăți lucrurile! Haide-ți în dubă!

- O tânără mi l-a încredințat acum câteva ceasuri..

- Da da! Știm de atunci îl căutăm și noi.Mișcă la mașină!Uite aia albastră parcată la intrare.

- Vă jur! Nu am de a-face cu …

- Nici noi nu avem.Tu crezi bă derbedeule că mi-am pierdut 2 ore pe ziua de azi degeabă?!Mișcă-n irodul mătii în mașină!

- Doamne Iisuse ajută-mă! E o neînțelegere…

- E pocăit din ăla măh cred.Aștia ce o dau cu Dumnezeu până îți iau mințile.Ha ha!Dar noi avem psihicul tare mă! Auzi! Hai repejor că sunt ud leoarcă.

O palmă grea noduroasă făcea cunoștiință cu omoplații osoși ai lui Dragoș.Își aminti cu ocazia zguduirii întregului conglomerat uman că nu mâncase nimic de 2 zile de când fugise din internat și acum îi stârnea greață orice gând gastronomic. În dubă își mirosi pielea jilavă și zâmbi. Mirosul avea ceva din lumea zgomotoasă de afară, potolită acum, amuțită de ploaia torențială. Își aminti de pocăitul uscat și de cuvintele sale - bunătățile vieții -, pe Cezar vroia să-l vadă din nou.. Când se uită la cei doi în uniformele lor largi, rămași la fel de gălăgioși și ursuzi se puse pe un râs puternic, plin de viață.

Lacrimi și parafină

Avea puțini prieteni și asta nu pentru că nu era un tip sociabil. Din contră era extrem de sociabil, uneori chiar dădea dovadă de prea mult zel și dacă persoana respectivă era pe măsura lui de bună, imparțială, deschisă cu darul de a iubi frumosul, totul era doar armonie. Cel puțin asta credea despre el, Eduard. Știa că meteahna lui cea mai mare era expresia zeflemitoare ce o avea chipul său în stare de repaus. Îndată însă ce se schimonosea la orice grimasă devenea caraghios. Era uimitor cum două imagini diametral opuse, bufonul și cardinalul împărțeau același chip.

 Intrase de câteva minte în Catedrala Mitropolitană și admira moaștele Sfântului Andrei. De fapt era o falangă , un ciot maroniu închis într-un ochi de sticlă transparentă. După ce-și opri telefonul mobil, scrută întreaga sală încercând să prindă într-o singură fotografie cei câțiva enoriași ce se fofilau de la o icoană la alta. Se gândea: oare câți dintre ei cu câteva ceasuri în urmă, leneviți în propriul lor habitat încălcaseră cu bună-știință multe din cele zece porunci. Își ceru iertare pentru gândul malefic, aruncând o uitătură pioasă în sus. Se apropie timid de altar pentru a îngenunchea și a încerca să comunice cum numai el știa cu Cel de Sus. În toiul rugăminților sale nu rezistă să nu întoarcă capul la țipătul ce trezea toți sfinții de pe pereți. Un aurolac râdea dement în fața ușii de la intrare și un cor de Șșsst se repezi spre el parcă într-un sincron aparținând unui film de Hitchcock. Câțiva bărbați credincioși mai mult îl târâră afară unde câteva interjecții nu tocmai plăcute auzului fin ortodox se terminau subit în fâșâitul smucit al gecii cerșetorului. Își luă poziția inițială însă nu înainte de a nu fi observat domnișoara drăguță de lângă el ce cu ochii înlăcrimați implora divinitatea să o ierte sau să-i ofere o nouă șansă. Ar fi vrut să oprească totul în jurul lor să o îmbrățișeze, să-i ofere el soluția problemelor sale atunci pe loc. Se rugă și pentru ea iar când se pregătea să se ridice din șezut observă cu stupoare că piciorul drept îi amorțise binișor dar nu schiță un gest în privința asta mergând apăsat spre ieșire. Când plăti cele 3 lumânări pentru a le depune, 2 dintre ele în camera viilor și alta în cea a morților, îi atrase atenția lentoarea cu care preotul număra restul și așa nu suficient de mare, renunțând la el în ultimă instanță nu înainte însă de a nu fi muștruluit de privirea rece, sfredelitoare a părintelui.

- Părinte dar fără corul bisericesc..la ce sumă se ajunge…?!

- Stimabilă doamnă se oferă un avans de 200 de roni la început apoi dă nașul cât crede el de cuviință pentru slujbă! Dar nu mai puțin de 600 de roni!Pentru cor se mai achită alți 300.

- Aah..! Da părinte am înțeles..

Eduard rămăsese cu gura căscată la cei doi, vrăjit de personajele sale ce șușoteau apatic, nestingheriți după tejgheaua cu lumânări. Plecă în cele din urmă atunci când cu ochelarii pe nas și masându-și ușor barba preotul se pregătea să-i adreseze câteva reproșuri ecleziastice.

Afară ploua mărunt și era bucuros că scăpase de mirosul apăsător de fum și parafină arsă. Se gândea din ce or fi fost confecționat fitilurile. Aveau cantități considerabile de plumb încât să depășească limitele normale din încăpere?Sau lumânările fabricate de loja companiilor creștine nu conțineau așa ceva?! Mirosul arăta că vrea să facă parte din clasa aparținătoare aurolacului. Zâmbi la astfel de gânduri puerile și odată cu zâmbetul se așternu în fața ochilor săi domnișoara de adineauri ce părea să nu aibă nici măcar 19 ani împliniți. Nu se putu abține și o întrebă onctuos :

-  Îmi cer scuze! Dacă există o modalitate de a te ajuta în vreun fel!? Avea acum o față intermediară între cea de bufon și cea batjocoritoare. Ochii păreau sinceri și hotărâți în schimb. Ceea ce-l salvă de la o scenă nu tocmai plăcută pe scările catedralei, tânăra noastră o fire irascibilă pregătindu-se de o scenă impulsivă. Dar totul se topi în fața privirii blânde a lui Edi.

- Ce urmărești de fapt cu această întrebare?

- Absolut nimic..sincer!

- Imposibil! Dacă nu ți-ai fi urmărit scopul atunci nu ar fi existat întrebarea. Nu?

- Nu. Adică da..Starea ta mi-a stârnit sentimentul de a-ți veni în ajutor. Atât.

- Mda..Faci parte din categoria oamenilor ce vor să facă un bine doar pentru a-și hrăni propriile impulsuri egocentrice?

Tonul creiona parcă un dialog vechi din Stendhal și privindu-se  mai atent zâmbiră. Știau că se gândesc la același lucru.

- Renunțăm...…Ce zici? Bem o cafea?

- Aaa! Atât a durat piesa? Ha! Pe terasa Evolution  într-o oră. Între timp eu mai am ceva de rezolvat.

Smiorcăita din fața amvonului avea acum un zâmbet cât o față de om pe care ardeau 2 ochi negri jucăuși, gândea Edi. Dar îi plăcea asta. Nu știa încă dacă el avea puterea asta de a transforma oamenii sau dădea numai peste cei ușor schimbători.

 - Domnu poate dorește un buchet de flori? Pe sub ridurile adânci putu să-și imagineze făptura aceea jovială, naivă ce și ea plânsese cu siguranță în biserică apoi imediat își dăduse întâlnire în sat cu vreun orășean sezonier venit la bunici sau unchi. Primele palme nu-i dăduseră de bănuit nimic din sfârșitul searbăd, lepădat de o bătrânețe liniștită. Dar ea păstra ceva din fosta sa sosie, ceva plăcut ce-l hipnotiză pe eroul nostru.

- Doamnă știți ceva! Dați-mi-le pe toate! Era entuziasmat, știa că abia doar peste două săptămâni va mai primi următorii bani de acasă. Nici că-i păsa, o să se împrumute ca de obicei și gata. Mare îi fu mâhnirea când văzu că bătrâna era așteptată pe o bancă de pe alee de un bețiv cărunt,slinos cu o mustață bizară, lunguiață. Viața își lua bidivii în hățuri neținând cont de visele acestora și doar de necesitățile și viciile lor.

      ***  

-   Aici ne-am întâlnit prima dată , parcă! Nu?! Știa ,doar vroia să arate că i se rupe.

-  Nu era la D arc ? Da, aici era! Uitasem! Bine știam dar nu știu de ce aveam impresia că la D arc.

-  Trebuie să punem punct!Ce zici? Pisica rămâne la mine și bineînțeles și acvariul. Să ne înțelegem de la început. Când o privea și acum după 3 ani de când o cunoscuse încă îl mai atrăgea silueta delicată perfectă și părul tuns scurt. O imitație Audrey Hupburn  reușită.

- Pisica!Nu!Nici în ruptul capului!

- Ada deja din cauza lui Tomy ..Trebuia să fim de 2 luni despărțiți!Ce dracu tragem mâța de coadă. Fix asta facem! Din cauza unei pisici…

- L-ai găsit în fața librăriei Carte de Nisip! Nu? Așa mi-ai zis când ai venit cu el la terasă…

- L-am cumpărat, te-am mințit. Unde crezi că găseam la ora aia un pui de birmanez pe stradă așa!

- Minți Edi! Știu când minți..Te strâmbi ca o mironosiță când ascunzi ceva..

- Hai! Gata! Știi ce? Tot timpul am vrut să aflu motivul pentru care plângeai acolo în biserică . În prima zi , îți mai amintești? De atâtea ori am insistat și totdeauna te ai codit. Ce zici? Îmi spui azi?

- Nu-ți spun! Și luă o față bosumflată dar atrăgătoare în același timp!

- Ar trebui să avem câteva genți pline cu măști! Am fi tare caraghioși umblând cu gențile după noi prin parc, în cafenele așa ca niște veșnici călători.

- Da sigur! A vorbit acum scriitorul ratat din tine. Nu? De când te știu, te chinui să termini romanul Oamenilor dereglați și degeaba. Deja ești plictisitor.

- Romanul încă nu are titlul și s-ar fi numit Oameni Pierduți... Dar ce să așteptăm noi pământenii de la zeița Ada a Lunii și a lui Marte cel Prost.

- Uite vezi cine începe? Măcar ești în stare să recunoști?......

- Am glumit Ada! Ursus a vorbit acum! Gata!

……..

***

Când m-am întors de la gara aerul parcă avea așa un iz prefăcut, știam că nu trebuie să-mi pară rău după una ca Ada dar ceva din mine parcă se desprinsese și plecase odată cu trenul spre Motru. Când am ajuns în centru, am găsit aceeași bătrânică cu pomeții osoși,livizi întinzându-mi o mână zbârcită cu flori de câmp albe.

Odată intrat în biserică, mirosul ars de lumânare îmi stârnea repulsie și neliniște. Preotul cu ochelarii căzuți pe nas asculta văicărelile unei credincioase. Moaștele rămăseseră în același loc și în fața altarului aplecat am încercat să mă lămuresc cu Cel de Sus asupra trăirilor mele din ultimi 3 ani, timp în care nu mai călcasem în casa lui ce-i drept. Mi-am dat seama că oamenii de acolo sunt toți împinși de nevoi. Ei vor ceva în schimbul credinței lor. Bani, sănătate, iubire, împliniri, etc. Prima dată intrasem împins doar de o curiozitate plată, acum vroiam lămuriri. Credeam în sinea mea că el ar fi fost de vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat.

Abia când am ieșit am observat că aveam ochii încă umezi.

- Îmi cer scuze că îmi permit!...Cred că ați pierdut …

Îmi întinsese cartea ce abia o cumpărasem de la intrarea din biserică: Istoria religiilor de care se pare că uitasem complet, degetele albe și subțiri. Un păr negru bogat ascundea chipul unei fetișcane cu ochii mari, curajoși.

- Mersi!....

Hapsin

- Tremură carnea pe tine!Ia pastila asta!Poftim! Doamna Hapsin își frământa mâinile, vădit stingherită. Ultimul cuvânt fusese destul de încărcat și Filip privea discul alb,cretos ca pe ceva malefic. Își implantă în doxă ideea că dacă o să o înghită nu numai că frisoanele sale nu vor înceta dar exista pericolul iminent ca viața lui să dispară. O ura pe bătrână. Mirosul ei jilav încă îi mai persifla nările într-o continuă contracție. Nu-și putu abține privirea să nu atârne de carnea puhavă a nasului inform, veșnic rozaliu de la păhărelele de Milcov ce zăceau nespălate pe masa din bucătărie uneori și săptămâni.

- Nu vreau! Plec! Răspunsul nu era cel așteptat și fața întunecată a proprietăresei era ultima imagine întipărită inconștient în mintea chiriașului multă vreme de aici înainte. Imediat aerul de vară de afară devenea rece pe trupul încins. Tremura dar nu-și pierdea cumpătul. Știa că nu poate muri dintr-o simplă febră deși un gând codaș era complet convins că au existat cazuri în care mulți își dăduseră ortul popii pentru lucruri și mai mărunte.
 În prima bodegă întâlnită servi 200 de whisky irlandez și asta nu pentru că obișnuia dar  mecanicul pe care-l găsise atunci când avusese mașina în service, golise două sticle de Jameson în fața lui fără să piardă din echilibru. Bețivii aveau așa un fel ciudat de atracție pentru el.

Un octogenar  ce abia se mai ținea pe picioare îl bătu pe spate parcă cu forțele celui de acum mulți ani, zâmbindu-i costeliv:

- Tinere! Permite-mi! Robu Pastelian! Hai noroc!Ciocniră tacticos.

- Știi! Există două feluri de bărbați: Cei care beau cum trebuie și ceilalți ce nu pun gura pe alcool. Ultimii ajung cei dintâi întotdeauna spre sfârșitul vieții. Așa că… Tu se pare că înțelegi asta mult prea vremelnic!? Nu!?... Termină într-un râs zgomotos, sincer dar extravagant în același timp. Filip compară râsul cu întreaga viață a bătrânului.

- Domnule Pastelian! Dumneavoastră ați iubit vreodată? Fierbințeala de la Jameson era plăcută și lăsa în urmă frisoanele.

- Ha!Îmi plac întrebările nemijlocite! Păi tu crezi că dacă nu aș fi iubit aș mai fi fost aici, acum? Muream demult. Și chiar dacă nu aș fi iubit în adevăratul sens al cuvântului, mi-aș fi închipuit măcar în ăștia 79 de ani și aș fi reușit cu siguranță să mă conving când am iubit, pe cine și de ce?! Ha Ha Ha!
 Părea că merge pe principiul: El își cântă, el și joacă! Se transpunea în cel de al treilea interlocutor ce se tăvălea de râs la propriile rime fantasmagorice. Era ilar și simpatic.

- Nu am fost niciodată căsătorit! spuse Pastelian pe un ton nou, serios. Și nu pentru că nu am avut pretendente. Cred acum că totul s-a datorat situației mele precare atât spirituală cât și materială. Niciodată nu am putut să-mi depășesc condiția. Mi-a fost frică de eșec mai mult decât orice. Mi-a fost teamă să nu-mi dezamăgesc părinții, prietenii și astfel practic am făcut jocul lor. Am rămas acel om mediocru lipsit de inițiativă. Hi Hi! 
Filip nu numai că nu asculta acum dar îl măcina un gând. Nu se gândea la Ema de care se tot despărțea o dată la 3 luni deși datorită ei pusese inițial întrebarea. Se gândea acum la doamna Hapsin. Ar fi dat orice să o vadă moartă. Își imagina diverse ipostaze în care odată îi zdrobea țeasta cu maiul vechi lipit tot timpul de peretele plin de igrasie din spatele casei, altă dată pur și simplu înăbușind-o cu o rafală de pumni. Își șterse speriat gândurile dezgustat și ascultă mai departe rătăcirile bătrânului:

- Uite de exemplu regret că nu am ucis niciodată o ființă omenească. Dacă aș fi făcut-o și aș fi păstrat secretul până acum aș fi fost extrem de fericit. Simt asta. Dar nu orice făptură nevinovată. Și una lipsită de orice mijloc de-ași depăși condiția mojică așa ca mine. Astfel toate puținele ei șanse mi-ar fi revenit mie de drept și cine știe dacă nu chiar reușeam să sparg gheața apoi! Hi Hi!

Fusese îndeajuns. Filip se repezea ca un vârtej spre casa doamnei Hapsin. Nu putea desluși toate stările intermediare doar sfârșitul violent al gazdei.

- Duhnești a alcool băiete! Nu am cunoscut oameni sus puși pătrunși de patima asta de la o vârstă așa de fragedă! Poate că unii sunt sortiți să nu-și poată depăși speța umilă indiferent de cât de mult viața contrar așteptărilor îi ajută.
 La început mila îl îndemna să renunțe dar năduful pus în ultimele ei bălmăjeli îl lămuri. Cum să nu ucizi un asemenea vierme!?gândea. Cu o lovitură atât de rapidă încât sărmana făptură nu mai avusese timp nici măcar să priceapă ce i se întâmplă , gâtul gâlgâia ultima ei suflare sub asprimea cuțitului de pe masă. Știuse de la început că va regreta apoi dar cel surprinsese cel mai mult era abilitatea criminalului de  moment, neantrenat și asta îl măgulea.

 Se trezi ca de obicei sub tunetul înjurăturilor ei! Deși se închina în fiecare noapte înainte de culcare , zorile o găseau cu dracii în gură.

- Ai să dormi până mâine cred! Nu faci nimic toată ziua. Stai și zaci ziua în amiaza mare. Treci și rânește odată!. Încă trăia?!.. Era imposibil doar ce o lovise..Dar nu..Acum era Porfirie Hapsin, soț de 44 de ani, cărunt, sfrijit, supus.

În pași de tango

Eram închiși într-o clepsidră cu apă și la fiecare 5 minute ne–ngrămădeam spre  polul opus. Oamenii erau ursuzi. Ploaia mea era una aducătoare de viață, o viață nouă ce ar fi trebuit să o înlocuiască pe cea sătulă.Mă așteptam să nu se oprească nici atunci  când  o să ajung acasă, îmbrățișându-mi noua soție, noii copii. Să te trezești trântit în alt oraș, alte obiceiuri, alți prieteni, colegi, părinți dar să nu te simți străin. Fețele puhave să-ți pară familiare.Sigur le-ai  văzut printr-un film , pe stradă sau le-ai visat. Deși la fel de uzat, să te simți proaspăt. De fiecare dată când intram pe strada Apateu  îl găseam acolo ghemuit , ud acum, cu aceiași ochi blânzi, același degete osoase, zbârcite, cerșind.  Îmi plăcea să-l privesc. Era pentru mine  o oază în deșertul urban.Momente în care se oprea orice sinapsă. Un vid între mine și restul. Hipnotizat intram într-o transă plăcută ce se lăsa cu mii de furnicături în întregul trup.Uneori când întâlneam noi oameni și-mi vorbeau într-un mod aparte,calm mai simțeam aceleași stări. Ultimul gând pocit rupsese vraja. Poate siguranța mea de a nu fi ajuns ca el îmi dădea atâta stare de bine. Dacă întregul meu drum insidios , întreaga mea mimare a unei vieți ideale, o soție fidelă, cei mai dulci copii și casa de pe malul Bengasiului ar fi fost defapt frânturi din visul bietului Toni?.Cel la care mă uitam acum eram eu, iar eu doar dorința sa dintr-un lung vis de 37 de ani.

*******

Înainte să mă nasc eram un roi de idei

Fugăream germenii tăi prin parc

Și de fiecare dată când reușeam să te prind, mă trezeam om

Cu degetele groase deveneam sclavul gravitației

Mă atrăgea tot ce nu puteam să duc până la capăt și

Repugnam pe cei mai mici decât mine

Cel mai fericit eram când părăseam octogenarul  și deveneam larva ta de dimineață

Lilith te strigam plângând printre brațele prietenilor mei pământeni

Zâmbeai cu rochia desfăcută și părul smuls

Îmi strângeai gândurile într-un loc și le dădeai foc, beată de lume, dansai împleticită

Cuminte, spectatorul lamenta picioarele târfei

Nu știa ce să spună  și când s-a aplecat să-i le sărute pe ale lui, s-a-nmuiat

……

**

Azi sunt un gol perfect ,

Am mii de musafiri în mușuroi,

Rotunzi și lacomi se așează la masă,

Eu nu sunt acolo.

Insipidă vulgară fugărindu-mi intențiile de a te uita.

Rază de cerc nu mă opresc niciodată

Trec dincolo de coală, masă, ușa proaspăt vopsită

Mă sting printre picioarele goale

Rabd când râzi deși te-aș sfâșia în frunze

Foșnind în  sunetul ce închide pleoape,

Te ating aievea

Dar tu dormi singură-n altă mână-ntinsă 

Și noi ne-nchipuim

Tu ai aripi iar eu scrijelesc  în coarne

Cu minciuni legați la ochi în alte părți din lume-ngânând

În șoaptă , - Aștept dar pana când?.. Și dacă e un vis și vorbele-n vânt

Dispar ca nisipul ars de soare și de pașii târâți de pofte

În depărtare, mă uiți pe zi ce trece

Doar eu slujesc mirat răbdării de a închide-n brațe trupul gol,

Îți construiesc un chip apoi o minte așa cu mii de gânduri ca un stol

Apoi a doua zi te uit și o iau de la alt capăt de al tău.

În pași de tango

 Îmi treceau prin minte momentele grele ale prietenilor mei apropiați. Deși acționezi ca un adevărat creștin atunci, sacrificând orice pentru a-ți ajuta apropiații, în ungherele memoriei tale de om educat în stilul unui –working class hero-  , ascunzi monștrii satisfacerii. Sunt iuți , nu-i poți opri să-i analizezi, să vezi ce pitulă ei la spate. Nu știi de ce cu o fracțiunea de secundă înaintea unei compătimiri extravagante , apar și atunci vinovăția aia moștenită de la mamă îi sperie.  Complexitatea sistemului pe care stadiul actual al evoluției ți-l bagă pe gât, îți multiplică stările afective ajungând la un moment dat să uiți cine ai fost și ce ai vrut la început înainte să cunoști. Bine, aici omul drept, un cathar  get beget  ar răspunde simplu -  Indiferent cât de multe gânduri deșarte trec deasupra capului tău , important e să nu le lași să-și facă cuib.  Dar atunci cum poți admira embrionul?.  Cred că în spatele fiecărui sfat părintesc , adultul matur conștientizează că face asta doar pentru a se disculpa mai târziu de orice vină. Cel mai greu e să-ți imaginezi răul, mixtura în care discernământul moare. Dacă ploaia e binele pentru plantă atunci răul ei e soarele, sunt siamezi . Începusem din anul întâi să mâzgălim pereții camerei de cămin cu citate. De multe ori stăteam holbându-ne la operele noastre visând cu ochii deschiși. Uneori le foloseam pe post de afrodiziac colegelor de cămin sensibile  pe care le inițiam în cunoașterea minuțioasă a răului și a binelui.

Suburbia

Toți din jurul meu parcă înnebuniseră. Mă trezisem  într-o lume deformată, goală . Doi rotofei în vârstă fredonau morți de beți  versuri încâlcite ce păreau a aparține unui cântec vechi- Căpitane de județ. Un polițist aflat la câțiva metri mai încolo, tocmai oprise un șofer și îi explica să se întoarcă cu actele complete și cu cele doua foi lipsă de 100 de roni . Toți erau egoiști azi. Un altul primea cuminte câteva picioarele-n burtă. Nimeni nu se sinchisea să intervină,treceau se uitau pănă-și rupeau gâtul și atât.  Fiecare părea bine spilcuit dar ochii îi erau duși pe alte meleaguri.Câțiva copilandri, probabil nu terminaseră încă clasa a 8-a, abia se țineau pe picioare.Aveau fețele roșii și ochii împăienjeniți. La balconul de la 1 din blocul turn țipa unul de mama focului –Curva dracului! În timp ce arunca boarfe murdare pe geam. Vlăjganii se săturaseră de dat picioare și răscoleau  încercând să găsească ceva prețios. O țigancă cu doi puradei oprea trecătorii cu un ceas Phatek Philippe pe care-l lăsa de la 500 de euro la 100 de roni. Era un adevărat bâlci pe bulevard.  Din birtul " Snak" înghesuit între alte 2 bodegi ieșeau clienți îmbrăcați gros cu haine largi,grețoase. Mâncau semințe și scuipau tacticos ca și cum planurile lor de a mai jegmăni vreunul de rom nu erau mai prejos decât cele ale lui Dumnezeu  atunci când a creat lumea asta.  Câțiva mujici trăgeau un căruț plin de fier vechi încetișor  în ritmul golirii petului de bere, înjurându-se. Mă-ntrebam : Am stat atât de mult timp închis? Se transformaseră toți? Nu vedem unul normal, îl căutam.. Dintr-un BMW coboară altul nervos cu mâna pe cuțit  gata să ia viața celui ce îndrăznise să-l depășească. Oamenii aveau nevoie de război, revoluții, ei așa au fost învățați, cel puțin așa lăsau impresia..Viciile lor erau scumpe.  O femeie mai mult dezbrăcată  chema fiecare mașină să treacă prin ea. Blocurile mergeau toate în aceeași direcție, orașul se muta din loc. Ciorile croncăneau mulțumite de toată agitația asta.Știau că va rămâne ceva și pentru ele.  Elefanții treceau nestingheriți printre mașini. Prezența lor potolise întregul dezmăț, omul uitase de existența namilelor . Circul se muta odată cu orașul.

- Dă-te mai încolo nu sta în mijlocul drumului ca idiotul! Eram trântit la pământ. El părea cel căutat,omul normal, de ce se purta așa?  Costumul său valora cât tot ce am cheltuit eu până atunci. Era deajuns. Zdrențele ce le aveam pe mine stârneau repulsia tututor.Vedeam asta acum în ochii lor. Mă gândeam la minciunile cu care ne-mpuiau capul la școală:nu haina face omul..Bubuitura a fost atât de puternică încât întreaga lume se topi în câteva clipe. Știam că dacă eu închid ochii și ea dispare pentru totdeauna, așteptându-mă să mă-ntorc cândva.

Dezamăgire

Pribegesc prin albul ochilor tăi,

Te-ntorci privire din drum doar pentru

Lumea din spatele meu.

Mă clatin sub perdeaua unei vieți ticsite de

Obiecte lustruite dar murdare pe dinăuntru,

Mint când insiști ,

Ești singura tu 

În care mă pot încrede azi .

Femeia strânsă de gât îmi poartă plozii,
Ea nu știe

Așa că mai bine o las în plata Domnului,

A mea e prea încărcată.

Nr. 33

Pasageri îngrămădiți în mirosuri de țară,

Gândurile înțepeneau ca dracii-n cârcă,

Nimeni nu avea curajul să recunoască.

Frânturi din fosta viață-mi tranșau carnea

Când încercam să mor, buruienile creșteau peste mine,

Eram melc, lipitoare, vierme,

Răutatea mea hrănea miriade de inimi.

Mă trezea mama când exageram.

În visul meu eu eram Dumnezeu,

Era greu să dăruiesc fără să cer recunoștiință.

Depășeam vagoane de oameni,

Ne obișnuiserăm unii cu alții,

Aceleași greșeli, aceleași defecte.

În pași de tango

Odată cu fiecare om se naște un vierme în  sufletul găunos . Când omul moare și viermele dispare, dar sufletul se transferă mai departe .Oricât de bine ar fi cicatrizate găurile, dârele lor rămân. Sunt unele răni trăite de viermele personal ce trec dincolo de țesutul exterior cicatrizabil. Și așa moștenim șanțurile vreunui văr împușcat de către propria soție, sau a unui tată plin de vicii, părăsit de toți doar de ștreang nu. Plătim în continuare restanțele lor chiar dacă într-un ritm insesizabil. Viermele tău e astfel atras de vechile obiceiuri, și mai mult ca sigur de foarte multe ori va accentua urmele .  Dar asta nu înseamnă că ne putem apăra nicicum de viciile vechi. Important e să le conștientizăm. Apoi să le disecăm, căutând punctul slab.Să găsim cauza și să nu ignorăm efectul. Ca un fiu risipitor ce mai întâi cunoaște răul în spețele sale cele mai de jos ca apoi să se întoarcă acasă unde e lumină și curat.E ușor să cunoști răul , greu este să te-ntorci.Astea aveam în minte atunci când o așteptam pe Dora să iasă de la coafor. Îmi era frică să  fiu văzut de careva din cunoscuții Lirii. Urma să ne căsătorim peste 2 luni.

Oameni pierduți

Oameni pierduți

   Se îndrepta spre  primul bar ieșit in cale. De fapt era o bodegă cu trei mese , o muzica  de mahala și de un casetofon murdar. Nu știai cine pe cine chinuie. O doamnă a cărei vârsta depășea cu ușurință patruzeci de ani, cel puțin așa îi lăsa impresia lui Alex, uscățivă, își chinuia obrajii trași de edentațiile vechi , cu o țigară aproape terminată. În spatele tejghelei pătate parul ei roșu, proaspăt vopsit, aspru,încâlcit părea la fel de mare cât restul corpului. Era o oră târzie la care se găsea cu greu o masă liberă. Norocul sau mai bine spus ghinionul lui Alex era că tocmai în acel moment trei tineri se pregăteau să plece fără ca unul dintre ei să-și fi amintit să achite nota de plată. Strigătul înțepător părea că vrea să trezească camera albicioasă , plină de fum :

- Hei ! Domnii mei! Nota de plată? Cine achită? Tata?!

   Alex prevăzuse întreaga scenă. Chipurile afumate ale celor trei, privirea repezită si dușmănoasă a barmaniței  anunțaseră începutul. De doi ani renunțase la primul său semestru al facultății de psihologie din orașul S… și încă avea obiceiul de a dilata unele clipe din viața sa în adevărate ceasuri de încleștări lăuntrice, scenarii imaginate, lăsând în schimb multe altele să treacă neobservate. De menționat că avea acest  nărav încă dinainte de a frecventa cursurile facultății, dar acolo învățase să-și le explice intr-o oarecare măsură.  Încerca să analizeze minuțios orice act ratat, reacții ce păreau a fi scăpări ale unui inconștient iritat în unele momente din viață. De aceea la tonul acid al chelneriței tresări , neputând ignora ușoara timiditate a cuvântul „tata”. Își imagina traiul destrăbălat, nehotărât al roșcovanei. Avea un copil, pe care-l creștea singură în garsoniera de la parter, divorțată de câțiva ani buni. Felul ei cicălitor venea ca o mânușă patimii alcoolului  de care bărbatul său se bucura peste măsură. Ea devenise așa datorită lui?! Sau invers!. Greu de stabilit. Dacă i-ai fi întrebat , ar fi dat vina unul pe celălalt.

  În astfel de momente, Alex se lăsa atras de personajele slabe, timorate ce stăteau gata să fie strivite de destinul mai mult sau mai puțin tragic. Iubea oamenii ca barmanița, deschiși, irascibilitatea fiind doar masca sensibilității exagerate, vorbăreți în ciuda lividității lăuntrice.

Deja și-o imagina cum ar fi arătat la nouăsprezece ani. Brunetă, agitată, naivă și entuziasmată de aproape orice. Fără țigară și păhărelul de coniac din fiecare seară, detestate și vehement anihilate în discuțiile ei de atunci. Atașată mai mult de mamă, tatăl mereu plecat pe șantierele ceaușiste. Lipsa lui simțită de la vârste fragede, nesimptomatică, avea să fie mai târziu supracompensată. Tatăl model devine o statuie de piatră, greu de mulțumit pe cât de greu de înlocuit, el fiind o prezență rară la nevoie. Talentul mămos de a-și proteja singurul copil înclină și mai mult balanța spre firea slabă, atât de fragilă. Timiditatea excesivă produsă de prezența unui mascul duce la o alegere pripită și eronată. Și astfel modelul se topește luând forma unui bărbat simplu atât de des lămurit de zecile de femeii că burlăcia este o stare ce tinde spre perfecțiune și ea nu trebuie complicată. Amândoi devin 2 zaruri cu 6 fețe. Pe urmă vine odorul apoi datorită lipsei de răgaz unul se aruncă-n brațele alcoolului iar celălalt în brațele unei nevroze. Și totul din cauza unui tată rar prezent, el fiind cel ce trebuie să plătească.

        Unul dintre cei doi băieți se opri , vădit stânjenit să achite în timp ce ceilalți 2 se îngrămădeau pe ușă râzând în hohote. Scund, livid cu o șapcă murdară albă dar nu într-atât încât să pălească pereții pătați din birt.  Fața fremăta de cele 2 păhărele de Milcov . Avea un tic ciudat. De fiecare dată când  barmanița se răstea la el , își îndesa șapca pe cap și tremura ușor.  Cum în acea vreme englezismele erau la modă un – Fuck  scăpă tânărului cu mâini groase muncite. Cei 3 bătrâni retrași în colțul lor complet izolat , nu vedeau și nu puteau auzi pe nimeni. Țipau și gesticulau irascibil.

  - Idioato, tâmpita dracului! Ești proastă fă? Ochii lui erau acum două puncte de granit negru sticlos ce-și fixau ținta.

- Plătește dobitocule! Femeia se aplecă peste bar , înșfăcându-l  de guler.

Alex rămânea țintuit , vrăjit de cotitura bruscă, actorii săi, atât de bine studiați, o luaseră razna. Un calm mult prea liniștit dansa în fața pupilelor în timp ce brațele bălăngăneau  în voia gravitației. Un pumn rapid, teleghidat parcă de cineva din altă cameră, șterge bărbia roșcovanei. Femeia se dezechilibrează  în încercarea ei animalică de a se agăța. Doar bubuitura de os lovit de gresia dură degajă un iz morbid. Casetofonul se oprește odată cu viața ei. O liniște rară, un mormânt deschis devine întreaga cameră. Tânărul dispăru într-o clipă .Abia atunci se opresc înmărmuriți ultimii clienți retrași, belind ochii ba la  Alex ba la barmanița întinsă pe jos. Visul nu vroia să se dezlipească de realitate , refuzând gustul dulce al himerelor, își continua drumul rece indiferent de câte ori Alex își închidea sau deschidea ochii sperând să-l păcălească. Așa cum în ultima sa secundă din  femeia își revăzuse întreaga viață, acum secundele deveneau ore pentru Alex. Părul plin de sânge părea al unei păpuși ce dormea râzând de situația bizară. Același zâmbet sarcastic afișau cei trei bătrâni, aveau în fața lor criminalul erau siguri de asta. Oare tânărul fusese doar un personaj creat de minte lui? Imposibil.. Totuși de ce degetele erau julite?  Realitatea proprie avea mult fum acum, visul era chemat să elucideze stările  ectoplasmatice .

     ***

     - Cheamă poliția! Irodul mă-sii.  Erau ultimele cuvinte ce zburau deasupra capului său în timp ce alerga ca un nebun spre pădure. Vroia să lase lumea în spate să fie doar el și orice alt animal numai om nu. Își aminti de întâmplarea  mai puțin fericită de acum câteva luni. 

În pași de tango

Aproape de fiecare dată înainte să adorm , bunica îmi făcea crucea de la creștet la piept și șușotea Tatăl Nostru. Glasul mijit avea atâta forță la cei 7 ani ai mei încât mă învăluia într-o lume mistică, hipnotică, într-un fel de transă plăcută .Eram înfășurat într-o mantie a purității, dreptății și a celor mai nobile idei născute odată cu pământul. Acum peste ani, când privesc cu ochii cosmopoliți, perfizi, ambițioși și lipsiți de orice scrupule , îi umezesc puțin și mă mint că eu am rămas la fel.  Îmi fumam atât de violent țigara încât aproape îi rupsesem filtru. Vroiam să fac o literă din el de dragul copilului nesătul din mine dar mă plictisea ideea.  Așteptam deja de 3 ceasuri și, iar Liri nu-și făcuse apariția. Avusesem timp să mă împrietenesc cu domnul într-o continuă mișcare de lângă mine. Ca de obicei nerezistând tentației îmi luasem masca unui confident ce știe să asculte, un fel de Freud pe banca din parc și-l silisem cumva să-mi spună întreaga sa viața tumultoasă. Fiecare avem filmul nostru aparte, deosebit. Fusese căsătorit de 4 ori. Trecut de 40 de ani, fumător și alcoolic împătimit nu regreta nimic. Prima lui soție murise la nașterea singurului fiu. Cea de a doua îl prinsese cu soră sa mult mai tânără-n pat la două zile de la nuntă. Iar ca drept răzbunare cea de a treia după 5 ani de concubinaj plăcut și mediocru, atunci când hotărâseră data nunții, după seara burlăcească , el se trezise într-o cameră de hotel cu Cami  pe jumătate goală iar ea era deja într-un tren spre V....  Mai târziu aflase că se-ncurcase de ceva timp cu un basarabean, având gemeni un an mai târziu. Karla cea de pe urmă era o femeie supusă, cum puțini bărbați aveau norocul să-ntâlnească, așa spunea chiar el. Numai că alcoolul îl îndobitocise în asemenea hal încât aproape o dată pe lună la început , apoi în fiecare săptămână o bătea. La început fusese doar un împins, apoi palma, capul în gură ,spre sfârșit se lăsase și cu picioare. Acum era în spital. Iar după o sticlă de coniac tremura de spaimă și de rușine. Era lamentabil. Genul de oameni ce par atât de prietenoși la început dar te-ngrozesc cu miriade de vicii unele mai grețoase decât altele. Era clar Liri nu mai vroia să audă de mine. Probabil că plecată atât de mult timp la facultate găsise pe altcineva. Dar de ce nu avea curajul să-mi spună?

În pași de tango

Așteptam în fața blocului de 2 ore și țineam morțiș să nu renunț. Vroiam să mă încarc cu ură suficientă  astfel încât să-ți rup oasele de stârpitură. Eram un abject ud din cap până-n picioare. Mii de secvențe cu tine și altul de gât îmi rodeau nervii. Te loveam de fiecare dată cu bocancul peste dinți. Satisfacția era enormă deși spre final aveam o stare de bețiv mahmur, plină de regrete și migrene iar tu îți întipăreai un rânjet cu  gura plină de sânge. Celălalt era de obicei pipernicit, cu cămăși de 2 ori cât el, schilod și obrajii supți,fugind de fiecare dată. O dată era fratele meu , de câteva ori vecinul tău de la 4 și de 3 ori eram tot eu dar mai gras și mult schimbat. Cele 37 de apeluri mă susțineau și mai mult în planul meu diabolic,  culminând cu  loviturile capului tău de banca verde comunistă  până se golea viața din tine. Uneori te înjumătățeam cu o sabie lungă , neagră cu pietre de rubin șters, cărămiziu iar din tine ieșeau șerpi cu picioare de copil și sâni roșii. Șerpii se urcau pe mine, intrând pe sub haine, piele. Mii de molecule de endomorfină  îmi inundau scoarța cerebrală și așa înecată în ploaia rece.  AI apărut târziu, ploaia devenise lapoviță, trupul ardea de febră și eu eram acum dac pierdut prin păduri de stejar împreună cu o haită de lupi. Lupii erau cu tine acum. Tatăl tău te tutuia și ținea de mână. Îmi povesteai de multe ori cum vă părăsise de ani buni fugind cu o pocăită în State.  Dar când se întorsese?

 ***

  Monstrul realității mă scutură binișor, lăsându-mi  doar o voce subțire și câteva cuvinte pocite . Îngânam  vizibil timorat ceva de genul - Bună ziua! Domnule Mircea! . Era robust, mai înalt cu un cap decât mine și avea o privire rece de om simplu, tăcut și rezervat. Nu știai la ce să te aștepți. Era un dezmăț în mintea mea. Târziu realizai că prezența mea acolo era dubioasă și pentru  o fată de 19 ani și mai ales pentru tatăl ei. Am lăsat repede o minciună să-mi ușureze cumva soarta. Deși faza cu treceam prin zonă, la un prieten, ud leoarcă și roșu ca un ou de Paște nu prea ținea, măcar nu mă făcea să par nebun de tot. La insistențele lor am urcat sus la un pahar fierbinte de țuică și după găluștile de prune minunate, alături de Liri, pierdeam șirul cuvintelor din jur odată cu numărul păhărelelor. Când mă trezii , eram amorțit, mă dureau brațele și picioarele, acum înțelegând reumatismul bunicilor sau cel puțin așa credeam. Eram într-o cameră albă cu zeci de tablouri cu Maica Domnului și Iisus. La început îmi era total străină, apoi odată cu căpătarea echilibrului mi se părea ușor cunoscută dar o cunoaștere urâtă pe care mintea mea refuza să o identifice. Era camera doamnei Carmen de la parter, vecina . Îmi aducea un ceai urât mirositor ca și dinții ei rari, cariați și plini de tartru. Am avut un nod în gât atunci când îmi povestea cum fusesem adus de Liri mai mult târâș. Îmi inundau capul imagini în care eu o loveam apoi o târam de păr și o înjuram de maică-sa.

Vedenia

Las norii să-mi intre în suflet,ploaia
se desparte de gânduri zâmbind,
prin geam te zăresc de peste nouă mări depărtare,
împletită-n furie mă cauți prin gunoaiele
oamenilor simpli.
Sunt frânghia ta de cânepă roasă
de șoarecii din zgârie-nori,
aș vrea să mă pot juca
cu pletele tale fără să plătesc.
Te pierd în mulțime,
nu-nainte de a-ți tatua poteca pe aripi dar
te-mbeți la prima rouă și uiți de vreme.
Urc scara vieții tale în speranța că poate
Vei fi mai frumoasă la iarnă.

Pitită-n van

Îmi  șterg picioarele pe preșul roz,

Iertarea ta mă uită

Pitită-n spate , în hambar

Ploaia mă lasă-n umbră.

Nu mă iubești decât acolo sus

În umbra ghindei,

Te uiți la mine și te-ntinzi

Cu milă și cu frică.

Mănânc din palma ta murdară,

Mă ierți din nou ușor,

Un gest măcar să-ți strecor

Sub bluza ruptă.

În van îmi plângi prin palme,

Să-ți las aripi, să zbori

În altă noapte

Deși tu știi că mâine-n zori

 O să mori

De gelozia mea neînțeleasă.

Adio îți spun c-un requiem fragil,

Te uiți la mine și te-nchini

Sub lacrimi și venin.

Drumul prin parc

 În lumina din parc,

redescopăr viața după pereții

albi de lapte ,tăcuți.

Copii uriași se cheamă la joacă, trezesc

leagănele din fața bisericii.

Femei tinere aleargă  cu

pruncii țipând de bucuria primelor raze.

Cascade de oameni se-nfășoară în jurul meu,

drumul e scurt.

La colț muncitorii mustăcioși par triști ,așteptând o nouă

aromă  șușotind să nu trezească

șirul de furnici ce iese din birt.

Sunt prunc  apoi muncitor,

Bețiv  pierdut în șirul de furnici,

Ajung acasă, drumul e scurt.

Fata din geam

Cerul se răzbună pe oameni,

Gândurile-s tunet,

Norii  îmi arată destinul,

Dansez eu, cătunul murdar,

 Tu, ploaia și

 Răsuflarea lipită de geam.

 Înger pictat într-o grabă,

Munții buzelor,desenați pe o sticlă,

Cătunul îți intră-n casă,

Lumea e noua ta armă

Iar eu frunză veștejită.

Mă vânturi la prima suflare,

Mă adulmeci c-un vis,

Regină perfidă pe o tablă de sah,

Pionul tău veșnic, alb am rămas.

- Nu mai cânta ca nebunul! țipă femeia trecută de geam,

Căruntă și ea ,uitată de ploaie,

Crasnic pictat în uleiul amar,

Piesele cad ,  tabla transpiră rugină,

Pionul uitat în plasa de sârmă,

Bătrânul murdar, desenat la ieșirea din ocnă.

Casa de fum

Pe poteca primăverii ,urmele tale dansează cu mine,

Mă inviți în casa plăcerilor, printre lupi.

Schițezi  grimasa trecutului tău.

Mă lași să mă joc cu manechinul de lemn.

Casa întunecată e mama fricii mele ,

Petele negre din geam mă alungă,

Bătrăna, cerșește la colț, 

Bărbatul lipit de fereastră, tramvaiul șerpuind durere.

Azi te-am uitat, mâine poate am să te caut din nou.

În casa plăcerilor imi place s-adorm,

În locul unde nu am să-ți spun nimic , niciodată,

Revin să te caut prin manechine de lemn,

Tu nu apari azi,

Nici mâine..

Mă inviți în casa de fum,
Tristețea trecutului meu,

Devin păpușa ta de lemn,

Casa întunecată e prietena mea acum

Suntem pete negre îmbrățișate.

Procesul

Mă grăbeam spre sală la primul proces

Stăzile erau pline de porumbei și oameni

supărați unii pe alții.

Mergând prin gânduri,amețit

de mirosul tău de păr de curvă,

mă trezesc cu o palmă .

Ești ca toate celelalte lumânări

dar parcă mai sperioasă

și nu vorbești tare.

Cu asta m-ai cucerit la nuntă

când te-am dezbrăcat

și ți-am văzut semnul din talpă.

Atunci mi-ai zis că sunt primul.

Asta până mi-a zis Mihai că și lui i-ai pus aceeași placă.

A doua zi

ți-am rupt mandibula

am plâns, ne-am iertat, ne-am iubit dar

peste două zile  mi-am amintit și te-am lovit din nou

Ai venit  încărcată cu ruj

Cu câinii tăi mai mici decât șobolanii, fără ochi.

Te uitai la mine parcă

vroiai să ne o tragem acolo în sala pictată

cu boi ce urneau din loc un jug de aur

dar peruca maicătii se juca cu abstinența mea

împreună cu păduchii.

2 nebune

cu sânii pe afară, lăsați să belească ochii la lume.

Te jurai pe cărți 

deși cu 17 ore în urmă jubilai cu tendoane și mușchi prin mine.

La 17 45 am plecat cu taxiul la o cofetărie

să sărbătorim cu suc de mere și tort.

Cățeii ia-i uitat la tribunal în sală,

mi-ai zis că ei te vor reprezenta mai departe

pentru procesele următoarele.

Inelul ți l-am dat în parc vis a vis de biserică unde

am intrat plângând după ce am aruncat diamantul din vârf,

jurând răzbunare fricii ce mi-o transmiteai telepatic.

Când am ajuns în fața ușii tale eram timorat, am crezut

că am găsit-o pe Isolda cu mâinile albe

dar tatăl tău mort ma trezit.

Miroseai a sex, nu aveai răbdare

Nici să te dezbrac, te-mpiedicai în primele brațe

Cu ghiul și sirene pictate-n albastru.

Dute dracu mi-ai zis era prima ta palmă.

În sală înainte să semnez mi-au cerur martori la fel

ca la început , tu-mi șusoteai printre lacrimi să te iubesc

,moartea nu ne desparte, ne unește.

Cosașii

Cosașii se-ntorc-

 Greieri îi ceartă-n van

Luna-i desparte

Cosașii adorm-

Sfâșie luna-n plete

Amare de bronz

Cei trei cosași

Respiră spre lume-

Lunca se-ntinde

Amurgu-n gene-

Cosașii spală de fum

Mâinile lungi

La nuntă-n dans

De cosițe de soare-

Cosașii-s albi

Lunca-i așteaptă

În zori albe cerșind

Floarea de fân

Fum

Zidurile se-mpreună cu norii,

 Orașul devine o pată murdară,

La margine, satul trezește pădurea,

O toacă grăbește altarul.

Străzile pline de oameni te strigă!

Tristețe albastră.

Bătrânii șușotesc fără răbdare,

Tu le oferi doar milă!

Înaripată aprinsă de dor

Cu pene de foc ,

Ascunsă sub nor.

Totul e fum.

- Adio! țipă femeia cioplită din piatră,

Te răstești la vânt ca un zmeu,

În zadar! Pasărea doarme.

Primăvară strănută ușor,

Ploaie și fum.

Fetița din jilț

Indiferent de focul înălțat și orb la ochii roșii aprinși,

Indiferent de ursul întins la picioare ,

Părul negru lung cât trupul

Șerpuia o lume nouă cu oameni perfecți

Unde frumosul nu doarme în urât și luna nu există

Ci doar lumini mărunte ce fac din noapte zi

Și nu există umbre.

De plângi ești un bufon demn de festin

Iar sărăcia în brațele subțiri și demne devine avuție,

Lăcomia nu există.

Degete mici pictate mai târziu descriu femeia apusă, acum mamă.

Riduri lungi trag de buze , surâsul se destramă,

Vorba devine ascuțită.

Indiferent de focul aproape stins, jarul nu desparte

Indiferent de jilțul ros de carii , sufletul de fată.

Îmbrăcat în lumea mică cu roua pe picioare

Alerg spre vulturi

Cu ochi de rouă,

Zbor la cuib,

Ghearele mă-ntorc.

Degeaba cânt,

Dansez,

Mimez frunzele cum cad,

Îngropat

În păr de lup stropit de căprioare,

Înot cu solzii mei prin râuri.

Natură dezvelită!

Mă ierți tu oare?

Vulturii mă poartă fără gheare

Îmbrăcat în lumea mică cu roua pe picioare.

Lacul și Luna

Lacul adoarme-
Solzi-i cresc peste noapte-n
Brațele lunii
*
Peștii se-nchină
La luna pustie-
Lacul apune
*
Apa amară
De noapte ascunsă
Luna-i e soață

Viermele

    

                                                                                  

                          Moto : Căci ce-i folosește omului sa caștige lumea întreaga dacă-si pierde sufletul? 

O fugă neîncetată, umila noastră viață.

Zadarnic o visăm în mantii aurite,

Ea uneori  ne învață să urâm mult omul.

În loc să ne zidească în adevăr, ne lasă stâlp, minciuna.

Și plânge apoi degeaba...

Doar vina o ținem ascunsă-n piept,

Un rău născut de mintea noastră slabă,

Clădiți în grabă 

Ieșim bucăți de lut neclare,

Nu știm ce vrem  decât târziu.

Iar când  metalul topește visul vechi

Cavalerii de ieri devin azi parveniți.

În vâltoarea vieții  pierdem tot

Ce era mai blând și bun,

Trăind în lumea-n care

Blândul e luat drept prost

Și bunul drept nebun.

În aste' vremuri 

Un tânăr vierme

Pe nume Cathar își duce anii

Silit să guste din carnea moartă

Să-nghită-n sec când vede păsări vii,

De poftă și de frică.

Orice zi din lumea rece, ascunsă

Sădea în pieptul lui de vierme neîmplinit

Un vis…

Ura că trebuia să împartă doar stricăciunea lumii bune,

Ura și apatia surdă a semenilor săi.

Vroia mai mult și uneori era de ajuns

Să urce pe pământ să-și scalde ochii

Cu-n zbor, copac înalt sau soare,

Atâtea șanse de scăpare.

Dar tot ce sus era iubit

La viermi pe-ntreg hulit

Încât și moartea era mai îndrăgită,

Decât să urci în casa propriei tale mese

Unde hrana ta acum e vie, umblă și gândește.

Vei fi strivit și tot ce ai savurat

Atât de bine răzbunat.

***

În van  își căuta alint în jur,

Toți viermii erau leneși în consumul lor obscur,

O biată râmă  bătrână solitară

Mai tachina tainicul gând de vierme

- Să nu crezi copile!Că lume cea de sus

În brațe mult deschise te va lăsa sa zaci

Și poate doar sub vreun bocanc.

Odată în anii tinereții eram cu frații mei înșfăcată

Drept hrană pentru pește.

Îngrămădiți spre moarte vedeam cum rând pe rând

Băteam din aripile vieții, sfârșind mult prea curând

 Înfipți în fier.

Așa cum noi prea mici să fim zăriți,

Așa și ei sunt pentru stele.

- Habar nu are făptura asta mare!

Că noi infimii nevăzuți o să-l primim după înmormântare,

Cu fast și voie bună, un ospăț de seamă!

Ah! Doar un singur gând să aibă

Că ultima lui alinare

Doar de la noi o cere

Umilii săi cerberi.

-E un drum greu să ajungi viu în preajma  lor.

Oprit în prima clipă cu fața-n pământ vei fi,

Urâtul fără margini , atât inspiri.

Asta măcar de ar ști de tine,

Și nici cât ochiul lui de înalt nu ești!

- Știu asta Glara, dar uiți tu oare!?

Că frumosul pur doar în urât e mare.

Oricine are cel puțin o șansă

S-ajungă rege peste noapte.

În lumea noastră, a celor mici

Totul e posibil,

De sus când vezi că pică cât-un stârv

Să nu murim de foame,

Sau cum o larvă își face aripi

Sus spre cer să zboare,

Știu că un drum ce pare interzis

Are un început și un capăt sigur.

 

***

Cathar, nevolnic  în rangul

Unei lumi prost împărțite

Unde avarul e înțelept

Și  înțelept nu înseamnă să fii drept;

Valoarea ea însăși dispare,

Speriată și gonită de atât de mult dispreț.

Înțepenit în reguli stricte ale unui haos mascat

Prieteni prea  puțini, împărtășindu-i visul

Să-l tragă afară din rahat.

Mai toți strângeau la piept rutina,

Iar alții cu gânduri de schimbare

Dar  nu a modului de a fi

Și doar al stârvului în sine,

Îndoctrinați  cu gânduri prea frigide

Cum  viermele e rasă pură

 Restul doar mizerabil și rușine.

Într-o  simplă zi  duhoarea

Îi lasă drum prin hoit

Unui  oarecare  Prim, vraci de temut,

Ce transforma orice în scrum

Și scrumul în orice.

Aflând de pofta viermelui mărunt,

Se oferi s-ajute măcar c-un sfat

De n-ar putea schimba viermele-n om,

Căci omu-n vierme e atât de simplu.

- Băiete să știi de la început,

Forma unui om de vei avea

Să devii din nou ce ai fost,e mult prea greu

Alege-ți bine soarta , ca nu apoi

Să plângi mai abitir decât acum.

Râdea sarcastic.

- Eu…om! Un vis al oricărei suflare

Ce bucuros aș dărui-o pentru o zi sublimă

În care doar să pot iubi, zâmbi și suferi.

Atunci ce poate să mai mă-nspăimânte?

Și mort să cad din viață, ajung iar larvă

Dar cu o conștiință supraîncărcată.

***

În prima zi , când soarele în flăcări va iubi din nou pământul

Topind frigul , atunci cadavrul în care lâncezești

Va prinde viață, iar mintea ta va fi și a lui.

Trecură ceasuri , zile atât de lungi încât epuizat

Cathar era deznădăjduit.

Dar iată că într-o seară

Căzu în somn adânc de iarnă,

Visa nespus de mult că zboară

Deasupra unor turnuri de piatră cu greu zidite

De mâini de viermi,văzându-i mai de aproape erau oameni.

Ore păreau acum ani și omul vierme

Țesea în jur o pânză sacră

De cunoaștere și teamă.

Zidea zorit, împrăștiat contururi

Spre vasul înlănțuit de pofte

Și străbătea o nouă zi pe marea

Îndepărtatelor iluzii

Unde oamenii au aripi și răul e o glumă.

***

Răbdarea ușor  ,ușor dispare

Lăsând fără culoare

Mult așteptatul soare.

Cunoașterea te-nalță dar când uiți să te menții

Cu aripile vieții, te doboară

Și îndoială își face cuib

În judecata răvășită de atâtea noi senzații.

Cathar încet dar sigur

Se-ndoia acum de lumea

Văzută de afară.

- Ce speță e și asta?

De ființe rău pornite.

Cum strigă și se ceartă

Așa de tare încât omul devine  fiară.

Unde sunteți voi gânduri bonome

C-un suflet istovit

Să treceți acest impas

Mintea ce va nutrit.

Îmi văd ochii nu viermi sătui aici

Și aspre ființe înnebunite parcă

De tot ce are-n plus cel sătul din față.

Unde ești bunătate să-ți vezi odorul drag

Ce scurmă-n țărâna unui rău închipuit doar.

De ce cuvântul curat scris de mână

Dispare –n neant

Atunci când vorba la început șarmantă

Devine strâmbă și spurcată.

***

Pe urmele iubirii tânărul vierme

O ia târâș ca un bezmetic

Și adânc marcat de fluturii ce-i joacă

Prin burta goală el gândește:

- Ah! Sentimente ignorante

Ce-mi zdruncinați privirea,

Cum pot acum s-adorm când știu că ea există

Are picioare lungi, e moale și clipește.

Atins de trupul ei cad în neștire,

Mă-mbăt în păru  întunecat

Ca și o zi murdară-n care plouă neîncetat

În glas, în carne și-n  oase.

Ah! Oameni cruzi acum vă înțeleg popasul

Mult prea tăcut din urmă

Vreți doar să trageți-n liniște suflarea

Spre o nouă viață mai destrăbălată

Decât cea dinainte .

Sfârșitul refuzându-l fără drept

Căci și când știți că vine

Nu-l acceptați deloc

Decât atunci când trupul nu vă mai răspunde.

Ce e iubirea?

De nu un biet colier de pietre prețioase

Prea strâns la gâtul tău copilă!

Iar tu te agiți naivă în sala ta de dans

Și lanțul lui se rupe

Oglinzi inundă podeaua rece

În zgomot ascuțit de sticlă.

Degeaba alerg spre tine

Livid cum sunt te sperii și fugi zăludă

În alte brațe poate.

  -Tu ești un înger plămădit

Din ură și iubire

Iar chipul tău îmi răspunde

Că niciodată nu ai întâlnit

Trăiri întinse în sufletul tău mat.

Ești doar iluzie și trupu-ți  joacă feste

Cum că o carne e mai presus de spirit

Și unduirea lui trezește doar animalul

Bine pitit în oase.

- Tu știi că frumusețea ține de cald

Doar inimii-nrobite de  atingere și formă.

Iar suflul tău divin dispare când mă strângi în brațe

Trezind doar monștrii vechi ai unei ginți.

Dar nu eziți și pentru scop mergi până-n capăt

Atunci când eu tot plâng și tu doar râzi strident.

Nobilă ești tu abnegație netoată

Când speri necontenit că pulsul tău

Doar de gânduri drepte și curate

Se va lăsa târât.

- Olga ce nume pueril!

Slavismul tău mă duce cu gândul doar în pustiu

Și totul brusc devine clar…

Ești doar o simplă fată , umilă și supusă.

Ce-mi poți oferi deasupra celorlalte?

Nimic, doar trupul trecător.

Și Olga sângera sub fața prea tăcută

Lăsând doar  dâra neagră și crispată

Să prevestească puțin din  groaza abia-n fașă.

În doar un sfert de astru alb

Cathar reuși să-și facă din iubită un dușman.

Și lacrimi se-ntreceau cu picături de vin

Ce se scurgeau din ce în ce mai des

Prin trupul gros

Al omului acum plin de venin.

***

 Nici măcar o zi din viața ta nu-și găsi sfârșitul

Și simt  deja decenii.

Cum poate simplul să devină

Atât de întins și complicat.

Și orice mișcare să aibă două sensuri

Iar timpul să fie măsurat

În cifre

Și hrana-n fâșii pictate.

Atât de mult te îndrăgeam

Te admiram

Idol bătrân

Cum pictezi, cum cânți și urli-n noapte

După o beție cruntă.

Cum te jurai a doua zi că nu ai să-ți mai vinzi-n veci

Idei mărețe plănuite-n halbă

Apoi  vărsate -n grabă.

Dar în zadar..A doua zi o luai de la început

Te avântai entuziasmat în prima provocare ieșită-n cale

De a schimba orice în bine ,

Iar spre sfârșit erai din nou sub masă.

Plângeai după o iubită sau o chemai acasă…

 Așa se lamenta omul din vierme

Și-n zilele venite prea zorite parcă

Să-ncurce totul

Astfel încât nu mai știa să-mpartă

Simțămintele între ele.

Nu deslușea nicicum ce parte a lui era  îndatorată

Trup , carne, minte, suflet,spirit..

Și linii întretăiate îi mâzgăleau destinul

Încât având la sân împlinirea

Simțea un gust ursuz

De carne moartă, ca cea demult uitată.

Nu  opunea  poftei de vierme nesătul

De a primi orice ,

 Nimic în schimb, să dea-napoi i se urâse.

Era sătul de oameni,

Văzuți drept viermi acum,

Vedea aceeași  fugă din care

Oprit fiind oricine se îmbrâncea

Să nu piardă locul judecății

În fața unui Tată sfânt.

Doar bun și iubitor în toate

Cum omul nu putea fi nicicând.

 Încerca dar îndeajuns se pare

Iar când se chinuia sihastru un sfert de veac

Să –ntoarcă doar obrazul și să ierte

 Sfârșea înăbușit de neînțelegere și ură.

Nu era  îmbrățișat de mama egoistă

Acum o Mecca-n depărtare

Izolat, compensația  era acum un astru

Iar setea , izvorul își găsise

Atât de multe vieți pierdute…

***

De multe ori găsea o adiere

Rătăcită prin sate doar și falange noduroase

Unde bătrânul de la câmp, muncit

Își răsucea o foaie

Și cu vorba-i pufăită și mult mai însetată

Decât a unui semidoct 

Zâmbea nespus de mult

Părând mai fericit decât un tată

Ce-și vede copii  buni

Stârpind încet dar sigur răul.

Inconștient clipă de clipă

Limitele  sale de om îl subjugau

Repetând din ce în ce mai des:

- Iartă-mă Tu Tată!

 Că eu nu știu ce fac!

Și amuțit împotriva sa de propria lui soartă

Copilul vierme acum bărbat

 Se tăvălea

Doar în noroi și abur amețit.

 Unde e viața mult visată?

Ideea lui de speță.

Să-mpartă înțelepciune printre frați

Când el nici măcar om fiind

Nu reușea să iasă din inele viermănoase

Ale unei lumi închise

În care soarele e pentru toți la fel de mare

Dar razele se împart atât de diferit.

***  

Iarna se înfășura în lume iară

Viermii se ascundeau în gheenă

Bătrânul trup al său

Se șerpuia onctuos spre casă

Aproape beat.

Copii săi acum țipau și-l trăgeau de haină

- Tată unde e mama? De ce ai lipsit atât?

De zile întregi te căutăm și am plâns

De foame, frig și spaimă.

Cu lacrimi de singurătate sau  beție

Cathar era acum negru

În suflet, gând și glas

Nicicând nu regreta mai mult

Viața lui de vierme!

Și frigul îl ajută să-și lase

Coconul ud în ladă,

O moarte dulce, apăsată

În vuiet slab de boceli și lacrimi.

Astfel când primul soare se arăta

Un fast de seamă se așternu în trupul său

Cu noi viermi tineri cu aspirații ca cel dintâi.

Bătrâna Glara doar

Cu ochii împovărați de viață

Privea cu milă și asculta

La un vierme aprins de visul

Lumii de afară…

- Ce folos copile lumea s-o câștigi!

Când sufletul tău moare?!...