Febra
I
Pământul ardea. La fiecare brazdă dansau febril. Pesemne că pământul era încă
setos. Plângea pielea pe el și
bălmăjea înjurături. Acum se mulțumea
doar să invoce fel de fel de blesteme auzite
pe la bătrânele din sat ce dădeau în bobi. Nu își îndeplinise norma și gândul
că dimineața următoare l-ar fi găsit tot aici, la Pădurea lui Gheorghe , îi
lăsa un gust amar. De atâtea ori își propusese să afle mai multe despre
acest ,oarecare Gheorghe dar tot de
atâtea ori uita ori i se răspundea sec: ,, Gheorghe maică, așa îi zice Pădurea lui Gheorghe de când
lumea ,, și dacă ar mai fi insistat Gheorghe ar fi primit titulatura de boier
pe nedrept. Rândurile lungi duceau până-n buza pădurii, iar din mijlocul
ogorului abia zăreai stejarii aburiți de căldură,atât de impunători de aproape.
Brazdele fărâmițate îi astupau porii nădușiți ,descumpănindu-l. Alexandru ura
muncile pământului - de la prășit până la arat. Parfumul unui amurg bonom, ce-i ascultase
tacit toate frământările de a lungul zilei, îi dojenea nasul ars de soare.
Scoase o țigară din pachetul subțire, de hârtie,mototolit,Carpați și o ținea
așa în colțul gurii cum văzuse la cowboy-i din filmele western. O rotea până când gustul
ei iute îl ațâța apoi trăgea cu poftă primul fum în speranța că poate el va fi
leacul. Drumul de întoarcere era plăcut, liniștit ca și calul său blând și
bătrân. Tutunul își făcea efectul. Scotocea prin ungherele sale după vreo urmă
de fericire, și negăsind decât
obișnuință și oboseală se mulțumea și cu atât.
- Auzi mă Surule eu
cred că tu ești îndreptățit să te plângi , nu eu. Dar tu ai o răbdare de fier.
Taci și nu zici și tu nimic. Ai putea de exemplu să spui așa într-o doară: ,,Bă omule rumegă-ți gândurile și lasă
păsările cerului să vorbească, lasă greierii înfometați, bețivii ce stau toată
ziulica în cârciumi. Tu hrănești , ucizi și de atâtea ori devii unul de al lor.
Asta e menirea ta,,. Pff că bine zici! . Calul amuțit privea înainte cu ochii
lui blajini , nepătați . Probabil sătul și neînțeles, se prosterna în fața unei
vieți ticsite de urât. Dar Alex știa că un animal inteligent în mulți ani
petrecuți alături de stăpânul său, creează o legătură puternică , nevăzută și
neauzită de nimeni . Și-și vorbesc amândoi cu tăcerea însuflețită, aprinsă a
unuia de dragul celuilalt. În afară de el o mai avea pe maică-sa, roasă de ani
și de vânt. De fapt ea era singurul său resort .
***
Se îndrepta ,parcă
hăituit de un spirit , cu pașii împleticiți, beți de fericire spre primul birt.
O speluncă cu trei mese, chiar așa se numea de când era el băiețaș ,, Trei
mese,, și o muzica de mahala trasă de păr de un casetofon arhaic. O
femeie a cărei vârsta depășea cu ușurință patru decenii, cel puțin așa îi lăsa
impresie lui, uscățivă, își chinuia obrajii trași de edentațiile vechi , cu
ultimele fumuri dintr-o țigară Camel. Nu o cunoștea dar avea o senzație ambiguă
că ar mai fi văzut-o undeva. În spatele tejghelei parul ei proaspăt vopsit,de
un roșiatic ieftin ,încâlcit părea o pată bizară. Era o oră târzie la care se
găsea cu greu un loc. Tocmai în acel moment doi hăndrălăi și o fată, se
pregăteau să plece fără ca unul dintre ei să-și fi amintit să achite nota de
plată. Tonul pițigăiat al chelneriței împunse tavanul ros, nevăruit de ani buni:
- Hei ! Domnii mei! Nota de plată?
Cine achită? Tata?!
Fețele afumate ,
ochii pătrunzători ai barmaniței împărtășeau câte ceva din sfârșitul unei
seri mai puțin obișnuite. De câțiva ani Alex renunțase la al doilea semestru al
facultății de medicină din Sogodin, dar nu și la obiceiul de a dilata unele clipe din viața sa.
Erau trase mii de cadre după aproape orice întâmplare menită să-l impresioneze
într-o oarecare măsură. Un nărav ce-i adusese nu de puține ori denumiri de genul : amețitule, cap în nori, adormit.
Analiza minuțios orice act ratat, pe o scenă ridicată în câteva clipe de mintea
lui. De aceea la inflexiunea chelneriței tresări , neputând ignora ultimul
cuvânt ,, tata,, cuvânt ce lui îi transfera gratuit o stare amară, febrilă și
un pic dintr-o nostalgie obscură, răutăcioasă. Chipul părintelui său atât de
puțin înțeles și atât de adânc întipărit în irisul căprui de opt ani, atârna
atunci ca și acum de altfel, neputincios, obosit de viață și moarte. Își imagina traiul destrăbălat, nehotărât al
roșcovanei. Avea un băiețel, pe care-l creștea singură în garsoniera din
blocurile rău famate, de muncitori din centrul satului. Divorțată de câțiva
ani, era posesoarea unui anumit fel cicălitor, tipic pentru multe femei din sat.
Acesta era prieten la cataramă cu patima alcoolului de care bărbatul său se
bucura peste măsură. Ea devenise așa datorită lui?! Sau invers!?. Greu de
stabilit. Dacă i-ai fi întrebat , ar fi dat vina unul pe celălalt. În astfel de
momente, Alex se lăsa atras de personajele slabe, timorate ce stăteau gata să
fie strivite sub destinul mai mult sau
mai puțin tragic. Iubea oamenii de genul ei, cu gura mare dar extrem de moi în
interior. ,,Cață în ciuda palorii lăuntrice,, cum descria femeia, fratele său
de cruce, Șianu, prin cârciumi.
Deja și-o imagina la nouăsprezece
ani neîmpliniți. O brunețică, plină de entuziasm, uneori prea agitată. Atașată
mai mult de mamă, tatăl era mereu plecat pe șantier. Lipsa lui simțită de la
vârste fragede, nesimptomatică inițial, avea să fie mai târziu supracompensată.
Tatăl devenind o statuie de piatră, greu de mulțumit și de înlocuit. Talentul
mămos de a-și proteja singurul copil înclină și mai mult balanța spre firea fragilă.
Sfiala, nehotărârea trasau ultimele linii ale acestui temperament exagerat de afectuos. Statuia de piatră se
topește luând forma , mai târziu, a unui bărbat cu vicii ,simplu, lămurit de
zecile de femeii de dinainte că burlăcia este o stare ce tinde spre perfecțiune
și ea nu trebuie complicată. Proaspeții căsătoriți devin 2 zaruri cu 12 fețe.
Pe urmă vine pruncul, apoi unul se aruncă-n brațele alcoolului iar celălalt în
brațele unei nevroze. Și totul din cauza unui tată rar, bun de plată. Ia-l de
unde nu-i acum.
Unul dintre cei doi băieți se opri , vădit stânjenit să achite în timp ce
ceilalți doi se îngrămădeau pe ușă îmbrățișându-se și râzând în hohote. ,,
Stumblin in,, și vocea lui Suzie Quatro
veneau ca o mănușă și Alex se întreba când vor sosi clipele în care cei
doi îndrăgostiți își vor face atât de mult rău? Știa că era inevitabil un
astfel de moment pe care fie îl depășeau împreună fie câte unul în bârlogul
său, mustind de ciudă și răzbunare. Mai știa că ceasul în care el însuși va
înceta să o urască pe Dora, rănile i se vor închide definitiv. Pipăia pe
bâjbâite sentimentul de iertare supremă, creștină. I-ar fi sărutat picioarele
atunci pe loc, ar fi fost un Raskolnikov
sătul,potolit dar pe cine încerca el să mintă? Numai gândul că ea se lăsase
atinsă de, bagatela aia împuțită, îl înfierbânta într-atât încât ar fi omorât
pe cineva atunci doar pentru o oră de liniște.
- Idioato, tâmpita
dracului!. Imaginile suspendate îl așteptau pe el. Și firul întâmplărilor ar fi
stat înțepenit acolo până când el s-ar fi întors. Chelnerița dezechilibrată,
își chinuia propriul trup în fel și chip în încercarea ei animalică de a
se agăța, de a se apăra de palma primită. Totul se-mbină ca într-un tablou care
se pregătea să ia foc .
***
- Irodul
mă-tii de golan!. Erau ultimele cuvinte ce zburau deasupra sa în timp ce
se îndrepta spre pădure. Vroia să lase lumea în spate să fie doar el și orice
altă jivină numai să nu mai audă țipenie de om. Era sătul până peste cap.
Nu înțelegea nimic din jur. Casele mici, înghesuite luaseră forma unor
mastodonți iar ferestrele aprinse pâlpâind pe rând , deveneau ochi reci. Amețeala
era și ea rece și părea că se ține scai
de el. Din când în când un lătrat colora puțin ulița. Dar și acesta era inform.
Avea un miros vulgar. Totul se evapora sub tutela unui gust zeflemitor. Râdeau
de el razele lunii, pisicile trecătoare numai piele și os. Până și bătrânii ce
încă nu intraseră în case la ora aceea târzie , îl scrutau bănuitori și
răutăcioși, neștergându-și zâmbetele de sub mustăți. Fugea mâncând pământul dar
fiecare obstacol oprea timpul și matrița sa se cuibărea în ungherele unei minți
rătăcite. Frica de sat, de plafonare coordona acum mișcările bietei marionete.
Nici nu realiză că privirile usturătoare erau crengile iuți ce-l plezneau peste
față. Pădurea îl pedepsea și ea pentru lașitatea de care dăduse dovadă mai
devreme. ,, Nici tu nu mă înțelegi?,, gândea Alex. Încetini la grohăitul unui
porc mistreț. Își aminti de alte făpturi poate și ele hăituite de gânduri
belicoase. Era nevoit să asigure un respect aparte, uman, celor pe care nu
dădea doi bani din patul său de acasă.
Zgomotul fumega din ce în ce mai repede, înhățându-l de guler. Zgomotul
se dovedi a avea păr și unghii negre, groase.
- Oprește-te! Glasul greu, atârnă
ca un plumb de gât. Închise ochii, sperând ca întreaga noapte să se transforme
într-un banal coșmar. Dar atunci când îi deschise, un drac se schimonosea în
fața sa.Știa că e drac pentru că semăna foarte mult cu cel pictat pe zidul
bisericii din sat. Numai că acesta în loc de coarne , avea doar o frunte
bombată cu un păr lins, lung, dat pe spate, negru, slinos. Copitatul avea un
râs cabalin. Ochii însă erau blânzi, semănau cu ochii lui Ratz Ladislau,
morarul din Valea lui Alb.
- Unde te grăbești așa!? Iar ai
băut ?! Și se puse pe un râs puternic. Cel mai dezinhibat râs din lume. Îl știa
de când îi mijiseră ochii, și avea o relație specială cu bătrânul. Unuia îi
plăcea să povestească, celuilalt să asculte. Îl simțea ca pe un frate bătrân născut
vremelnic în aceeași zi ca și el, 5 mai. Un fârtat bulgar, de altfel singurul
din sat. Tatăl lui Ratz fusese jandarm în SânNicolau Mare. Un bețiv notoriu
ce-și chinuise mult copii și nevasta. Însă nu degeaba, că de multe ori,
înăsprirea asta vremelnică te îndoapă cu tăria și ambiția de mai târziu. Primul
morar din sat. Cine mai era ca el .Poate doar primarul sau popa. Însă după
revoluție, moara lui rămăsese învechită printre zecile de mori din județ. Și
concurența capitalistă, tehnologia învinsese clar de data asta. Încet , încet
lumea se contura iar banală și insipidă, plictisitoare. Morarul rămăsese
același morar cocârjit de ani, refuzând să ia altă formă diabolică. Bălmăji
ceva și își continuă drumul.
Ajunse într-un bordei de pământ,înverzit tot.
Iarba îi dădea o aură dulceagă așa ca de poveste. Te îmbia meticulos , ștergându-ți orice urmă de îndoială. Când
păși înăuntru , o moleșeală îl păli în creștetul capului. Patul din lemn ocupa
o treime din încăpere. Un sac uriaș umplut cu fân sau un fel de iarbă mai mare
, ținea loc saltelei. Ar fi preferat
patul cu flori verzi și albastre , cu arcuri din camera sa de cămin. Simțea
cum, întins fiind,tulpini groase îl împungeau cu încăpățânare. Moțăia și era cât pe ce să cadă pradă
somnului dar cu o ultimă sforțare se ridică în capul oaselor și rămas singur
inspecta camera sărăcăcioasă. Singurul dulap din cocioabă era pe jumătate ars
iar cealaltă jumătate toată scrijelită cu sute de semne indescifrabile. Avusese
trei sertare dintre care ultimul lipsea, lăsând să se vadă în întunecimea lui,
praf colectat de negura timpului. Fereastra era cât un cap de vițel cu lemnul
negru-maroniu în cruce, jilav și putred
și cu geamul fisurat. Un mic tablou ponosit mai ținea deasupra patului o ceată
de țărani dichisiți în straiele lor bune, albe cu mii de înflorituri. Erau
strânși în jurul unui taur negru cu copite înzăpezite. Pereții cândva albi de
var, cenușii adăposteau într-un colț o pânză de păianjen parcă și ea acolo de
când lumea și pământul. O sobă mărunțică
era dosită în fața sa. Plita crăpată de fontă atârna încă ,așteptând focurile
să o pedepsească pentru păcatele trecute. Era destul de cald dar serile se
lăsau din ce în ce mai reci. ,,O casă fără sobă e ca un bărbat lăsat de femeia
lui,, așa îi spunea Nea Colae, când
dădea peste cap un țoi de țuică. Dar de ce ar fi avut nevoie de sobă? Nu ar fi
rămas acolo decât în cel mai rău caz pentru o noapte. Apoi ar fi plecat mai
departe. Deja își făurise itinerariu în minte. Trebuia să ajungă la Sogodin cu
un autobuz, ocazie, apoi și-ar fi căutat
ceva de muncă. La cei 38 de ani încă se simțea în forță. Dar firea sa supusă nu
vroia să spulbere liniștea cu încleștări inutile. Vroia calea cea mai ușoară
din comoditate și trebuie să recunoaștem și frică. Dar liniștea se dovedi a fi una măsluită căci
o muzică înceată dar surprinzător de clară îi gâdila urechile. ,,Doamne
amară e durerea, Doamne dar grea e suferința.. Femeia credincioasă, Doamne să
n-o crezi niciodată, (nene) că dimpotrivă înșeală, pe cel mai scump bărbat.
Gropare deschide mormântul, (nene)dă-mi drumul ca să ies. La casa părintească
să mă întorc aș vrea, sa-mi văd părinții,
frații, (nene) ,logodnica iubita. Jur că nu voi spune secretul nimănui . Doamne
si am fost la mine acasă, doamne ce chin ,ce jale mai era. Ai mei plângeau cu lacrimi,
si am fost la a mea nevasta nici doliu nu purta, în brațele altuia cu drag se
dezmierda. Gropare deschide mormântul, fă-mi loc să intru înapoi și înalță
peste mine un munte de se poate,,…. Era o melodia bătrânească, de jale pe
care o auzise de nenumărate ori din bătătura vecinului său pilangiu, bărbos
ce-și bătea nevasta aproape în fiecare zi.
Deschise larg ușa și în fața bojdeucii , o tânără mlădie cu părul mai
galben decât soarele, înăltuță, tăia
lemne cu mișcări parcă mult prea bine studiate.
- Hai bărbate! Trezește-te odată!
S-a luminat de două ceasuri!
***
Câteva găini pitice îi țintuiau privirea
cotcodăcind afabil ca niște vechi cunoștințe.
Multe întrebări îl bântuiau. Cum de se trezise, nici măcar nu-și amintea
când pusese capul pe pernă, dar lăsând asta, așa tam-nisam cu o femeie cu cel
puțin zece ani mai tânără și de o frumusețe ieșită din comun. Tunsă scurt băiețește aducea cu o actriță, Charlize
Theron . Dar cu o oarecare satisfacție,
observă că nicicum nu putea să se trezească. Și simțirile lui erau așa de vii
încât cu greu ar fi crezut că este într-un vis.
,,Măcar de ar fi dispărut toate celelalte,, își spunea în sinea lui,
Alex. Își cufundă mai atent privirile în
tenul femeii și recunoscu gropițele ascunse sub fard, ciupitul de vânt. Erau
ale femeii cu care trăia de câțiva ani buni încoace.
Preget ca un mut;
teama asta de necunoscut ne-a uscat ficații atâta amar de vreme; noi suntem
viermii viitorului nostru stârv, noi ne tăiem cotloanele , le pietruim și facem
turnuri Babel în speranța că poate într-o zi vine cineva , ne pune pe un
piedestal și ne zidește de vii ca pe o matroană; dar nu.. lucrurile astea nu
stau așa..trebuie mai întâi să ne cioplim pe noi înșine de resturile puturoase,
de carnea putrezită, să cântăm și să dansăm prinși ca cei cu boala dansului, să
devenim maniaci în toate iar la final să ne întoarcem vindecați acasă. De
întors poate ne întoarcem dar nu cu mintea întreagă ci făcută franjuri ca și
cea unui gândac pleoștit de picioare hapsâne. Cu ce ți-o fi greșit?Revoluția
noastră interioară asupra urâtului! Cei de sus, tot așa fac cu noi. Și Cel de
deasupra tuturor mai face cu câte unu așa. Dar unul din acela cărpănos ce se
ține scai de rele. Unii talentați se leapădă de orice trăire pământească și
stau într-o transă, o meditație cu lunile fără să pună gura pe vreun strop de
apă sau mâncare. Alții încearcă și ei însă-n van , mor pe capete ca miei
cuprinși de Salmonella. Și toate au în comun un sigur lucru, poate chiar două:
ignoranța și lipsa unui ideal. Un stâlp moral, înalt până-n galaxia Sombrero
dacă s-ar putea. Atunci cu siguranță oamenii vor crede în veridicitatea lui și
nu și-ar mai împărți religia în alte zeci de religii mai mici. Mării cu alte
pălării! Să nu știi ce vrei e chinuitor dar să știi ce vrei și să nu poți
obține e cumplit. Așa spunea Colae,
paznicul de la fermă. Citise el într-o carte . Săracul, avusese peste două sute
de hectare în satul vecin, peste cinci sute de capete de oi și câte și mai
câte. Terminase toți anii de muncă în trei zile la București, la cazinou. În
alea trei zile fusese zeul orașului. Făcea cinste și era pupat în cur de-l
ustura spatele de la aplecat. După ce nu-i mai rămăsese o para chioară în
buzunar îl scoseseră afară în șuturi ca pe un câine. Probabil oamenii pedepsesc
atunci mojicia unui suflet stingher, anost, slab,dezorientat. De multe ori sunt
bântuit de o stare de oboseală cronică, avidă cu trupul sufletului meu. Chiar
așa! Puteam ajunge acum măcar un medic la
sat sau poate unul la oraș, dar nu, eu m-am mulțumit să mă-ngrop în căcat
până-n gât aici unde oamenii nu sunt blânzi și înțelepți ca țăranii din
tablouri . Glasul lor are ceva orășenesc acum, malefic, nu merge , e ca și cum
ai corci un zmeu cu un agent de vânzări, și cu cât sunt mai aproape de vreun
oraș cu atât pojghița asta răutăcioasă,clevetitoare e mai groasă. Dar nu mă
supăr pe ei, eu am învățat să am răbdare. Le caut câte-o scuză la fiecare
grosolănie și îi iert sperând că acțiunile lor nu sunt decât terminațiile
nevrotice ale unui bulgăre de aur înfășurat în mantiile jerpelite ale
neajunsului obștesc. Nu dau cu nimeni de pământ și știu bine că aș putea face
abuz de forțele mele supraomenești dar mă mulțumesc deocamdată să-i înțeleg
cumva. Dar oare până când pot și eu să-nghit mitocăniile lor!? Poate totul se
va dovedi în zadar și puterile mele mă vor transforma în final într-un
criminal. Un demon. Sau poate în martir, cine știe?!
Alexandru își ieșea greu din țâțâni și era obișnuit cu apanajul unei
vieți modeste. Știa în sinea sa că toate se vor lămuri mai devreme sau mai
târziu. O femeie frumoasă, o casă modestă ascunsă în măruntaiele pădurii nu erau
de lepădat . Se ciuci în fața casei și scoase o țigară înfoiată, fără filtru. O
aprinse și-și admira consoarta. Nu era mulțumit însă. Nu fusese cununat religios niciodată, nici cu
Mara. Însă cununia civilă o mai făcuse demult cu o puștoaică din Sogodin,
într-o dimineață mahmură de cămin cu lumină puternică în pofida unei dureri de
cap și a unor ghionturi în stomac. Deși
pe vremea aceea Dora părea a fi cealaltă jumătate a vieții sale, descoperise
între timp că jumătățile dacă se întâlnesc nu se simplifică nimic, din contră
totul devine dureros, părtinitor, egoist, complicat. Și că treaba grea nu e ca
ele să se întâlnească ci să le poți reîntregi în aceeași matcă mai mult de trei
sute șaizeci de zile. El reușise jumătate din ele, zile ciupite din orgasmul zeilor
și suferințele ocnașilor. Atât de multe arome se perindaseră atunci în jurul
său încât numai putea deosebi extazul de agonie și nici să despartă lacrimile
de fericire de cele de suferință. Dar ideologia bățoasă de copil crescut cu
trudă la sat dădu cap în cap cu burghezia modernă, destrăbălată de la oraș. Trecutul deveni prezent, minuțios analizat ca
păcatele muritorului la porțile iadului. Gelozia, ura, mânia și alte belele se instalară treptat în camerele proaspăt
renovate , fără a plăti nici un fel de arvună, cu o chirie modică, scoțând în
stradă mironosițe de genul încrederii, iubirii și altele asemenea menite
să zacă mai târziu undeva dezbrăcate printre celelalte cocote ale trecutului.
Avea o stare bizară, nu-i era foame deși nu mâncase nimic de ieri iar
soarele traversase mai mult de jumătate de cer și nici sete – gâtlejul îl apasă
în schimb cu o durere surdă, vagă- totuși simțea nevoia de a consuma ceva. Încă
nu știa ce anume dar dorința devenea din ce în ce mai greu de stăpânit. Își clătea gândurile cu
un pantof vechi găurit ce se delecta la razele soarelui cu câteva pagini de hârtie aspră ce părea a fi
fost imprimată într-o tipografie antică. Dar pantoful căpătă forțe gigantice, zburând
câteva lumi mai încolo. Un băiețandru de doar câțiva anișori scormonea pământul
negru-maroniu de sub pantof privind din când în când cu coada ochiului la
Alexandru. Cu un păr bălai, sticlos în bătaia luminii căuta atenție și poate
câteva cuvinte. Nu semăna cu el și foarte puțin cu proaspăta lui soție, dar își
refuză momentan orice altă lămurire. Vroia cât mai multă liniște. Energia sa
era prețioasă acum când se pregătea să se-ntindă în hamacul uriaș prins de cei
doi palmieri înaintați până-n buza valurilor. Câțiva pescari se întorceau gălăgioși din larg
cu plasele lor goale în vreme ce un altul pleca apatic, singur cu o barcă
mohorâtă, petecită. Ars de soare și plin de nisip se juca cu o cochilie
asemănătoare cu cea a melcilor de mare.
Se întreba dacă și ea ca și cealaltă
din sufragerie are înregistrată o mare a ei. Dar ezita dintr-un motiv neclar,
să o asculte. Îi plăcea aici și dacă ar fi pus-o la ureche i-ar fi fost frică
să nu fie nevoit să părăsească plaja cu nisip fin și hamac. Și nu rezistă, mai
mult dintr-o joacă , simți același ecou bizar ce semăna atât de mult cu cel al
valurilor. Închise ochii din reflex și se trezi subit într-o cameră anostă cu
mobilă zdrahoană, ceaușistă atât de bine ancorată în memoria sa. Siajul
bărcilor de pescari încă mai tulbura, pierzându-se treptat în tubul
televizorului ,,Diamant,, . Deși părea nemișcat pe cuvertura înțepătoare cu
modele vișinii și galbene cu ochii pironiți în T.V-u, având poate aceeași
vârsta ca țâncul din fața casei ce săpa cu degetele în pământ, vrăjit de
începutul unui serial cu indieni, putea totuși să treacă dintr-o cameră în alta
apoi să sară de pe balconul deschis exact ca în coșmarurile sale de la aceea
vârstă. Jos oamenii erau mici, mașinile semănau mult cu cele primite de la
unchiul său, dar care nu aveau abilitatea de a porni singure din marșarier. Cel
mai mult îi plăceau începuturile filmelor și muzica lor intrigată. De fapt erau
singurele amintiri evazive cinefile de
atunci. Copilărise în Slatina, în
apartamentul de la etajul patru cu igrasie de pe strada Ecaterina Teodoroiu
până când tatăl său murise într-un accident de aviație. Ecaterina i se păruse întotdeauna un nume
sfânt, predestinat doar eroinelor și asta chiar și atunci când aflase mai
târziu că era greu pentru o femeie pe front, singură printre atâția soldați hămesiți.
Dar după o orgie , în facultate , când ,,Ecaterina,, fusese prima melodie a
albumului ,, Și îngerii beau vin,, al
lui Mărgineanu, forjat în prima și ultima lui audiție, numele își mai pierduse
din candoare. Accidentul de aviație era doar o minciună sfruntată, inventată de
el pentru colegii săi din clasa a I-a B. Tatăl său avusese parte de o moarte
stranie, chiar de propria zi de naștere,
ce luase pe nepregătite întreaga lume atunci când el se gătea pentru o nouă zi
de școală. Prima fusese un eșec total soldându-se cu o învoire la toaletă
întârziată, din cauza timidității sale excesive. Și acum îl bântuia imaginea.
Când se întorsese în clasă mirosul pregnant de căcat îl trădase după câteva
clipe deși în closet dăduseră semne de prietenie. Dar avea experiența grădiniței
când ștrampii cu care îl obligau să se echipeze
îl salvaseră în nenumărate rânduri de la un dezastru rușinos. Tatăl său fusese
șofer pe fandromă (îi plăcea mai mult cum sună decât fadromă). Atunci era convins că era mai greu de condus
chiar și decât un avion, și nu oricine ar fi avut privilegiul. Mastodontul era
dorit, respectat, avea un loc aparte deși relația lor se sfârșise tragic atunci
când urlase la el de pe balcon ,, mincinosule,,. Și nu ar fi țipat dacă nu ar
fi fost mințit cu atâta nonșalanță de propriul său tată de la care avea
pretenții. Drumul promis cu neprețuita fadromă devenise doar un alt vis al
nopților adiacente, de altfel ca restul
dorințelor neîmplinite.
Copilul
gesticula cu mâinile negre de pământ sub un vuiet de zâmbete. Alex se apropie
de el și-i trase o palmă la fund așa în joacă dar palma se dovedi a fi
suficient de tare și se puse pe un plâns urlător. Mara veni și-l certă:
- Nu ești normal la cap! Ce dracu-ți veni?! De
două zile molfăi tutun și lenevești. Azi trebuie să te duci după lemne!
- M-oi duce…Ar mai fi vrut să-ntrebe ceva dar
nu-ndrăznea…
- Ce? Zii!.. Știu ce vrei să spui.. Că nu e
copilul tău nu?.. Nu e sânge din sângele tău…Dar e băh dobitocule! L-ai crescut
de când avea un anișor..
- Tu nu înțelegi! Izbucni Alex. …M-am săturat
până peste cap de viața asta fără nici o noimă….
- Ai înnebunit! Știam eu! De la cărțile alea ce
le-ai găsit aruncate sub pod, la gunoaie.. De nu ți le ard eu!Gata! Te duci la
vale băiete! O să ajungi ca Mărin Măgărău ,să umbli teleleu, fără căpătâi prin
sat. Să mă lași cu plodul în burtă și tu să pleci pe lumea cealaltă. Încerca să se abțină să nu plângă sau
se chinuia să o facă. Nu putea să-și dea seama. Abia acum Alexandru observă că abdomenul ei
era într-adevăr bombat, depășind cu mult circumferința trupului firav. Îl mai
înmuie puțin dar nu îndeajuns. Putea să plece atunci dar unde să se ducă?!
Trăgea căruțul furios prin pădurea mută. Amurgul mijea și lumina ostenea să-l mai urmărească
odată cu afundarea sa printre arborii deși. Lemne erau puzderie, uscate, unele
putrede, ușoare, altele proaspăt lepădate de vreun copac bătrân. Își alegea
dintre cele mai lungi și groase. Tot mergând așa cu capul în nori, se trezi
într-un luminiș mic, circular cu o piatră tocită ca o roată plată, în centru.
Îl țintuia locul, desprins parcă dintr-un basm, gândindu-se ce bine s-ar simți
acum într-o cămașă de zale, călărind pe aceleași meleaguri neschimbate cu Suru
al său și el frumos înțolit. Să cutreiere în lung și-n lat sub egida unui ordin
de temut ,,Ordinul Cavalerilor Danubieni,, , hrănindu-se cu arcul său de corn
și cu coiful ermetic să culeagă roua de dimineață fără griji, amenzi și porunci.
Auzi foșnetul unor pași în urma sa, și
tresări speriat, curios să vadă cine-l urmărea.
- Ia loc și trageți sufletul oleacă!
O bătrână
cu ten cărămiziu, ars de vreme, crenelat, îi arăta cu un toiag lucind de la
atâtea amprente, roata de piatră. O piatră așa frumos tăiată în mijlocul
pădurii? Poate fusese pe aici vreo moară înainte! Nu putea fi baba Iaga, femeia asta nu avea
nimic mefistofelic din contră părea o bătrânică normală, umană mai ales că
într-una din plasele sale cu ochiuri se zărea o sticluță de Milcov pe jumătate
goală:
- O dușcă
să-ți limpezești gândurile!?
Sticla
ciobită nu-l îmbia dar setea se ținea de gât cu ghearele ei înecăcioase. Dacă sticla nu ar fi fost acolo, bătrâna ar
fi fost dubioasă dar așa…
- Bună să-ți fie inima babo! Nu sunteți de prin
locurile astea…
- Sunt de prin toate locurile..! Nici eu nu mai
știu de unde sunt și de unde nu sunt, de unde încep și unde mă termin.. Tu ești
de pe aici?!
- Mda.. sau cel puțin am fost.. Aici s-au născut
părinții mei și aici se pare că m-a tras ața vieții și pe mine deocamdată…Înaintea
mea, ai mei au mai avut o fetiță și un băiețel. Nu mi-au spus dar am găsit o
poză într-un cufăr pe când mă jucam prin casă. Să fi avut cinci anișori. O ladă
de lemn, murdară în care își ținea mama rochia de mireasă. La început nu am
simțit decât o atracție bolnavă pentru copilașii ce semănau ca două picături de
apă. Eu am fost blond ei erau bruneți deci nici prin cap nu mi-ar fi trecut
atunci la vârsta aceea că sunt frații mei, credeam că sunt verișori mai îndepărtați.
Hmm! Uitasem cât de bun e Milcovul..Dă
frâu liber poliloghiei!
- Îți mai usucă dracii din cap!
- Da!..Bine zici matale!
- Ce-ți
mai rămâne după o viață în care Dumnezeu ți-a luat tot ce ți-a împrumutat.
Poate noi greșim undeva și nu știm să ținem în bună păstrare ceea ce el ne-a
dăruit, spuse cu o voce bântuită de amintiri bătrâna.
- Poate…Eu uneori mă gândesc la cât de mici și
insignifianți suntem. Dacă furnicile sunt creaturile preferate ale Domnului și
nu noi? Dar ,la rândul nostru putem fi
furnicile din mușuroiul vreunui demiurg!? Dar nu cred , noi suntem leneși
până-n măduva oaselor…
Când întoarse capul văzu în umbrele scăpătării
soarelui cum picioarele bătrânei capătă
forme de trunchiuri de prun cu ramuri scurte,trosnind cu miriade de cioturi din
care ici și acolo abia răsărea câte o floare albă. Credea că imaginația sa o ia
razna și încercă un timp să-și concentreze privirea asupra cerului stins. Acum
părul ei strălucea odată cu lăsarea serii , dându-ți impresia că ar fi ieșit
dintr-un lac de prin cotloanele pădurii.
-Ce ți-ai făcut la păr? Și schiță un zâmbet firav
în dorința de a mai destinde tăcerea ce înghițea copacii ca o gheonoaie.
- Hm... Am fost în sat aici și am cerut unt și un
pieptăn de os. Mai găsești oameni buni,răzleți dar mai sunt. . Nouă bătrânelor
ursite să plângem mult, ne tihnește părul lucios. Râdea mocnit, bătrânește.
- Dar pe cine plângi, ce ai pierdut….?! Credeam
că și lacrimile îmbătrânesc! Și curg mai rar.
- Mai rar, mai rar, dar tot curg.. pentru orice
plângi când ești bătrân. Ești mai rău ca un copil. Plângi pentru lupi, pentru vlăstari.
Uneori plâng și pentru viermi. Ha! Ha! Da!Da! Să nu râzi Pentru viermii ce mi-au ros
părinții și frații. Au fost deportați peste
Nistru în 41.. Eu aveam un an și am scăpat ascunsă la o vecină inimoasă. Așa de
inimoasă că peste 3 ani m-a depozitat ca
pe o cutie cu lucruri nefolositoare la orfelinatul din oraș. Pe tata îl chema Orion Șfanț. Cică
ar fi avut sânge de evreu. A avut pe dracu să-l pieptene. A fost sărac lipit
pământului. Mama moștenise 3 arii pe o pantă înspre pădure unde nici
tractoarele comuniste nu au putut înainta. Au rămas câțiva ani buni, țărani
independenți. Numai că tata avea o meteahnă grea. Îl iubea Șlibovița și
viceversa . Acolo unde locuiam în Leleasca , la marginea pădurii , nici drum nu
era până la noi în pantă, am fi putut să stăm liniștiți multă vreme dacă tata
după ce se cherchelea nu devenea tare-n clanță... Făcea cinste la toți ,,La
Trei Cerbi,,, o crâșma mai mare decât biserica din sat. Ar fi rămas la fel de
vânjos în ochii mei dacă nu mi-ar fi povestit mai târziu doamna Ana, fiica
părintelui Asanie, nimicniciile ce ne-au
dus la sapă de lemn și închisoare. Ghiorlanul jignea și se chefuia nemțește și
împărțea economiile mamei strânse cu trudă, în fiecare duminică. Zicea :
,,Dumnezeu a făcut ziua aceasta să ne tragem sufletul,,. Și-l trăgea dar
barbotat prin damigeana de rachiu. S-ar fi luat în gură și cu Ceaușescu dacă ar
fi intrat pe ușă când era beat. Și iată că-ntr-o zi intră pe ușa unu mai mic, vărul primarului,
fost legionar, Voicu Gorobleț. Unul
bondoc și el șprițuit când îl văzu pe țăran în cizmele de cauciuc și pământ și
haine ponosite, vociferând, zisese așa în zeflemea: ,,Ia uite s-a suit scroafa în copac,, și se
pusese pe un râs mai degrabă grohăit. Atât ia trebuit lui Șfanț. S-a aprins ca un
rac și mi l-a apucat de guler trântindu-l de mese. Dar secretarul era însoțit
de aghiotanții săi și săriră pe zdrahon. După ce se chelfăniră până le mai ieși
băutura din cap, chemară miliția și îl băgară la zdup. Acolo l-au ținut patru
zile bătut, fără mâncare până a recunoscut că e evreu și l-au trimis în
Transnistria. Mama a făcut plecăciuni și
plângeri și la județ dar degeaba. Spuneau că e irevocabil cazul. A fost și la
capitală, la București și îi promisese un domn Șerban, cumsecade om, un domn în
vârstă cu părul alb îmi mai povestea mama. Dar era prea târziu . Orion
încercase să fugă și-l împușcaseră pe lângă Bârlad, în cap. Domnu Șerban era un
drac cu două fețe. După ce o pipăise pe mama, încercând să se urce pe ea de
câteva ori în biroul lui de mahon fără nici o izbândă, când totul se dovedise a
fi în zadar , îi spusese pe un ton înghețat : ,, Hai femei ia-ți papornița și
cară-te. Nu ne vedem capul de treburi!,,
. Al dracului înger! Unde era acum omul tăcut, ce-ți transmitea miere și
bunătate. Unde era vocea aia, atent articulată, bățoasă, respectuoasă?! Lumea e
plină de astfel de gunoaie, îți zic eu….
Desfăcu o
altă sticlă de cinci sute de mililitri de Milcov, sorbind ca pe o licoare
magică conținutul caramelizat, dulce de-ți lăsa gura apă.
- Astea le-am șutit din magazinul din sat. Doar
nu crezi că îmi arunc pensia de 342 de roni pe băutură. Atâta mi-au dat
comuniștii după ce le-am umplut hale de pantofi la Guban, 32 de ani.
Jigodiile..! După câteva clipe
se-ntoarse brusc spre Alexandru și-l țintui cu privirea cum fac cei ce se
pregătesc să spună un secret.
- Ia ascultă!
- Da..! îngăimă Alex oarecum surprins.
- Dacă ți-aș spune că pădurea asta,
piatra pe care stai sunt toate iluziile sufletului tău. Piatra pe care
ochii mei o văd nu este așa mată și tânără ca cea pe care tu o vezi! E roasă de
vremuri cum sunt și amintirile sufletului meu!Ce ai zice?!..
- Aș zice că ești nebună!…Și se puse pe un râs
strident, forțat. Râdeau în cor , încercând să se suprapună ca într-o operetă
jucată de amatori. Pe urmă se lăsă o tăcere binemeritată. Subit deveniră iar
doi străini. Doi oameni care, deși își vorbesc pentru prima dată, se simt la un
moment dat confidenți de cea mai înaltă speță. Încrederea într-un astfel de
călător ce-ți traversează viață fără nici o noimă se dovedește a fi una
marcantă. Dar atât. Apropierea implică anularea mărturisirilor. Și de cele mai
multe ori ei reapar pe traseul tău ca niște meteoriți meniți să te mai
răcorească puțin atunci când simți că iei foc.
……
II
Când a ajuns cu lemnele acasă , doar televizorul
Loewe pâlpâia frenetic într-o lume uriașă închisă într-o cutie mică de plastic.
Îi plăcea să-i urmărească așa mult timp până când îi amorțeau picioarele sau
venea Tarzan și se gudura pe lângă el. Și ei erau acum într-un televizor mai
mare, biete victime ale propriilor plăceri. O lume râdea de altă lume. Alex își
freca privirea de geamul îngust familia. Dar în sinea sa, acolo unde nu vroia
să umble des, nu simțea asta. Mara fusese deja însărcinată când se cununaseră
la primărie. Mara fusese leacul Dorei și leacul acesta doar calma , nu
vindeca.. Nu mai primise nici o veste de la cea din urmă. Vroia și el să se
întoarcă acolo unde eșuase acum câțiva ani. Să-ncerce din nou. Știa că va pleca
oricum dacă nu în seara asta monotonă poate în seara următoare. Era doar o
chestiune de timp. Două lacrimi mici se uscau încet pe obraz. Îi iubea dar mai
mult se iubea pe el însuși. Se dojenea cu gândul că în cele din urmă îi va
chema și pe ei - să-l vadă și să-l admire sus, atârnat de aripile succesului -
acolo unde tramvaiele și mașinile mișunau ca fluturii noapte, beți de câte un
far. Și el alerga aidoma lor, atras de lumina vânzolelii, de gratiile încinse
ale unei lumi poluate. Simțea că nu acesta era drumul drept dar era ca un pește
prins - odată ce a pus buzele pe momeală nu mai are cale de întors – când va
obosi va fi tras pe mal.
,,
Îmi vine uneori să mă piș de pe un nor cu o ninsoare caldă peste dealurile mele
, să-mi bat joc de lumea asta a păpușilor de pluș ce se dau drept oameni. Păi
bine mă labagiilor , voi ce odată cu
mâinile înfipte în ciolan vă băgați mai întâi curul și apoi fața, mai aveți
tupeul să profitați de pe urma proletarilor veniți din câmpii ca muștele la
căcat ?! Ar trebuie să vă scoateți pălăriile preumblate , șepcile hip-hop ,să
vă despuiați de hainele năclăite, îmbibate în ură și transpirație, să vă închinați
noilor sosiți. Să plângeți bă când trec pe stradă cu buzunarele goale,
deșuchiați,cu mi se ruperea pe tâmple și
nebăgarea de seamă lipită de popou. Voi ăștia cu merțane și ochelari Ray Ban, cu turbulențe de
intelectuali, - dar nu! Tot voi vreți recunoștință, să fiți admirați ca
șopârlele când ies la soare să se bulească, să vă lingem tot noi în cur până ne
ard limbile și să râdem la fiecare dumă proastă pe care o scremeți voi. Și babalâcii
etrusci sunt mai cool mă, mai nervoși, mai iuți cu pițipoancele lor gossip,- paralitici
ce vă târâți organele umflate prin cluburi după pizde. Hai sictir! Cel mai mult mie scârbă de subcoștientul
păduchios ce tânjește și știu că puțin din ei am să ajung și eu când o să dau
iama în blana boierilor - ca un hapsân am să intru în turma lor și degeaba am
să strig eu atunci - ,,bă eu nu sunt ca bulangii ăștia, eu citesc Hamsun ,
Miller,Bohumil și voi mă amestecați cu căcații ,, - dar nimeni nu mă va auzi în
larma îmbâcsită .De la pupitru mă vor vedea ca pe unul agitat ce sare în sus ca
titirezul și croncănește obscur ca un corb prost, zbiară ca o scroafă să iasă
el în față, să fie el primul în rândul codașilor. Ce ție și cu ăștia! Și apoi
tot una e dacă te faci muci după ce buchisești despre Mâșkin sau după ce-ți
snopești în bătaie consoarta, sau după ce muncești zi lumină ca orbul,pentru
siguranță,- pretext să te îndobitocești, să ai ce să regreți pe patul de moarte.
Dar nu asta ne deosebește. Categoric nu asta. Ceea ce ne separă pe noi este
abnegația cu care înotăm prin lături spre mal, spre casă. Ajungem înaintea embrionilor
programați,aranjați , mult mai înzestrați pentru că nu ne uităm înapoi, nu
privim decât drept. Plec. Vin la tine
orășelule.,,
