Ceea ce nu spusese Cezar

                                      

 Aștepta de cel puțin 2 ore și nici urmă de ea. Parcul Rozelor era imens și deși îl traversase de câteva ori, parcă intrase în pământ. Cezar cu ochii săi blânzi,taciturni îi înțelegea neliniștea.Era singurul din parc în care putea avea încredere, cel puțin asta simțea.

  - E o farsă tâmpită?Își bate joc? Și tu faci parte din asta nu? Mă disprețuiești pentru că eu sunt fraierul!?.Dar dacă eu aș fi fost cel cu planul? Treburile ar fi stat altcumva nu?

- S-au poate tu ești la fel de nevinovat ca și mine. Ești un naufragiat al sorții.

- Ce dracu e așa de cald azi!?

Un tip înalt, astenic se aproprie de ei

-  De vă mâniaţi, să nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mânia voastră! Nu daţi ocazie

diavolului.

Prima dată Dragoș se uită la ochii lui Cezar ce se aprindeau  parcă însuflețiți de cuvintele onctuase căzute ca un tăvălug în capul lui , ziua pe o torpoare greu de suportat. Se stinseseră  numaidecât, pesemne că și Cezar avea aceeași părere despre pocăiți. Cu o față în care tot timpul obediența și fățărnicia se țineau de mână strâns în mintea lui, pocăitul continuă cu pledoaria.

- Mă privești cu neîncredere, departe de mine gândul de a-ți face rău. Pari tulburat și în astfel de stări nu este indicat să-l chemi pe Baal.

- Dar cine l-a chemat? Era o simplă înjurătură.

- Păi tocmai asta e prima greșeala. Așa se și vrea . Numele lui să pară lipsit de importanță încât să fie chemat la orice pas.

- Se vrea acum  să zicem ca tu să ai grijă de Cezar în locul meu?! O tânără ne-a încropit și de două ore e de negăsit.Dacă stai aici lângă fântână cu siguranța va reveni în cel mai scurt timp.

- Acesta este drumul tău, dacă eu aș accepta tu vei avea de pierdut mai târziu.

- Da ..Cu siguranță ..Îți este frică, recunoaște!

- Frică...Dar aici nu este vorba de frică…Este destinul tău…

- Destinul ți-l faci cu mâna ta! Dacă acum să zicem te-aș izbi cu piatra aia mare de acolo! S-ar aștepta cineva  la o astfel de mișcare?

Cezar era un bun arbitru al poliloghiei aprinse dintre cei doi. Și la sfârșitul unei riposte Dragoș își lua doza de satisfacție din ochii mari, negri ce-l aprobau de fiecare dată. De data asta însă nu. Acum pupilele sale erau la fel de dilatate ca și ale pocăitului.

- Ăsta e drumul șoptit de cel ce adineauri l-ai chemat..tinere!

- Bun! Am anticipat asta!... Am o singură întrebare pentru tine credinciosule! De ce nu suntem toți egali, de ce unii deși plini de credință nu au ce pune pe masă iar ceilalți drogații  lipsiți de orice Dumnezeu risipesc în fiecare zi aproape cât ar consuma un plod subnutrit într-o lună?

- Toți sunt copii Lui. Probabil cel ce acum uită de cuvânt mai târziu se va întoarce acasă, iar ceilalți vor cunoaște împărăția Lui privind de sus cum se zvârcolesc cei ce s-au ghiftuit cu bunătățile vieții.

- Și dacă purgatoriul nu este decât o invenție pentru a potoli prostimea…?

- Iată o îndoială…..

O ploaie deasă neagră ștergea soarele de pe cer.Aveai impresia că cineva de sus scăpase o găleată uriașă cu apă. Pocăitul dispăruse.

- Cezar! Uitați-l el este!Vino aici!țipă un puști smead, pistruiat.

Labradorul lătră pentru prima dată! Un jandarm hâd și un polițist comunitar pipernicit se apropiau de Dragoș.

- Dă-i drumul tinere nu înrăutăți lucrurile! Haide-ți în dubă!

- O tânără mi l-a încredințat acum câteva ceasuri..

- Da da! Știm de atunci îl căutăm și noi.Mișcă la mașină!Uite aia albastră parcată la intrare.

- Vă jur! Nu am de a-face cu …

- Nici noi nu avem.Tu crezi bă derbedeule că mi-am pierdut 2 ore pe ziua de azi degeabă?!Mișcă-n irodul mătii în mașină!

- Doamne Iisuse ajută-mă! E o neînțelegere…

- E pocăit din ăla măh cred.Aștia ce o dau cu Dumnezeu până îți iau mințile.Ha ha!Dar noi avem psihicul tare mă! Auzi! Hai repejor că sunt ud leoarcă.

O palmă grea noduroasă făcea cunoștiință cu omoplații osoși ai lui Dragoș.Își aminti cu ocazia zguduirii întregului conglomerat uman că nu mâncase nimic de 2 zile de când fugise din internat și acum îi stârnea greață orice gând gastronomic. În dubă își mirosi pielea jilavă și zâmbi. Mirosul avea ceva din lumea zgomotoasă de afară, potolită acum, amuțită de ploaia torențială. Își aminti de pocăitul uscat și de cuvintele sale - bunătățile vieții -, pe Cezar vroia să-l vadă din nou.. Când se uită la cei doi în uniformele lor largi, rămași la fel de gălăgioși și ursuzi se puse pe un râs puternic, plin de viață.

Lacrimi și parafină

Avea puțini prieteni și asta nu pentru că nu era un tip sociabil. Din contră era extrem de sociabil, uneori chiar dădea dovadă de prea mult zel și dacă persoana respectivă era pe măsura lui de bună, imparțială, deschisă cu darul de a iubi frumosul, totul era doar armonie. Cel puțin asta credea despre el, Eduard. Știa că meteahna lui cea mai mare era expresia zeflemitoare ce o avea chipul său în stare de repaus. Îndată însă ce se schimonosea la orice grimasă devenea caraghios. Era uimitor cum două imagini diametral opuse, bufonul și cardinalul împărțeau același chip.

 Intrase de câteva minte în Catedrala Mitropolitană și admira moaștele Sfântului Andrei. De fapt era o falangă , un ciot maroniu închis într-un ochi de sticlă transparentă. După ce-și opri telefonul mobil, scrută întreaga sală încercând să prindă într-o singură fotografie cei câțiva enoriași ce se fofilau de la o icoană la alta. Se gândea: oare câți dintre ei cu câteva ceasuri în urmă, leneviți în propriul lor habitat încălcaseră cu bună-știință multe din cele zece porunci. Își ceru iertare pentru gândul malefic, aruncând o uitătură pioasă în sus. Se apropie timid de altar pentru a îngenunchea și a încerca să comunice cum numai el știa cu Cel de Sus. În toiul rugăminților sale nu rezistă să nu întoarcă capul la țipătul ce trezea toți sfinții de pe pereți. Un aurolac râdea dement în fața ușii de la intrare și un cor de Șșsst se repezi spre el parcă într-un sincron aparținând unui film de Hitchcock. Câțiva bărbați credincioși mai mult îl târâră afară unde câteva interjecții nu tocmai plăcute auzului fin ortodox se terminau subit în fâșâitul smucit al gecii cerșetorului. Își luă poziția inițială însă nu înainte de a nu fi observat domnișoara drăguță de lângă el ce cu ochii înlăcrimați implora divinitatea să o ierte sau să-i ofere o nouă șansă. Ar fi vrut să oprească totul în jurul lor să o îmbrățișeze, să-i ofere el soluția problemelor sale atunci pe loc. Se rugă și pentru ea iar când se pregătea să se ridice din șezut observă cu stupoare că piciorul drept îi amorțise binișor dar nu schiță un gest în privința asta mergând apăsat spre ieșire. Când plăti cele 3 lumânări pentru a le depune, 2 dintre ele în camera viilor și alta în cea a morților, îi atrase atenția lentoarea cu care preotul număra restul și așa nu suficient de mare, renunțând la el în ultimă instanță nu înainte însă de a nu fi muștruluit de privirea rece, sfredelitoare a părintelui.

- Părinte dar fără corul bisericesc..la ce sumă se ajunge…?!

- Stimabilă doamnă se oferă un avans de 200 de roni la început apoi dă nașul cât crede el de cuviință pentru slujbă! Dar nu mai puțin de 600 de roni!Pentru cor se mai achită alți 300.

- Aah..! Da părinte am înțeles..

Eduard rămăsese cu gura căscată la cei doi, vrăjit de personajele sale ce șușoteau apatic, nestingheriți după tejgheaua cu lumânări. Plecă în cele din urmă atunci când cu ochelarii pe nas și masându-și ușor barba preotul se pregătea să-i adreseze câteva reproșuri ecleziastice.

Afară ploua mărunt și era bucuros că scăpase de mirosul apăsător de fum și parafină arsă. Se gândea din ce or fi fost confecționat fitilurile. Aveau cantități considerabile de plumb încât să depășească limitele normale din încăpere?Sau lumânările fabricate de loja companiilor creștine nu conțineau așa ceva?! Mirosul arăta că vrea să facă parte din clasa aparținătoare aurolacului. Zâmbi la astfel de gânduri puerile și odată cu zâmbetul se așternu în fața ochilor săi domnișoara de adineauri ce părea să nu aibă nici măcar 19 ani împliniți. Nu se putu abține și o întrebă onctuos :

-  Îmi cer scuze! Dacă există o modalitate de a te ajuta în vreun fel!? Avea acum o față intermediară între cea de bufon și cea batjocoritoare. Ochii păreau sinceri și hotărâți în schimb. Ceea ce-l salvă de la o scenă nu tocmai plăcută pe scările catedralei, tânăra noastră o fire irascibilă pregătindu-se de o scenă impulsivă. Dar totul se topi în fața privirii blânde a lui Edi.

- Ce urmărești de fapt cu această întrebare?

- Absolut nimic..sincer!

- Imposibil! Dacă nu ți-ai fi urmărit scopul atunci nu ar fi existat întrebarea. Nu?

- Nu. Adică da..Starea ta mi-a stârnit sentimentul de a-ți veni în ajutor. Atât.

- Mda..Faci parte din categoria oamenilor ce vor să facă un bine doar pentru a-și hrăni propriile impulsuri egocentrice?

Tonul creiona parcă un dialog vechi din Stendhal și privindu-se  mai atent zâmbiră. Știau că se gândesc la același lucru.

- Renunțăm...…Ce zici? Bem o cafea?

- Aaa! Atât a durat piesa? Ha! Pe terasa Evolution  într-o oră. Între timp eu mai am ceva de rezolvat.

Smiorcăita din fața amvonului avea acum un zâmbet cât o față de om pe care ardeau 2 ochi negri jucăuși, gândea Edi. Dar îi plăcea asta. Nu știa încă dacă el avea puterea asta de a transforma oamenii sau dădea numai peste cei ușor schimbători.

 - Domnu poate dorește un buchet de flori? Pe sub ridurile adânci putu să-și imagineze făptura aceea jovială, naivă ce și ea plânsese cu siguranță în biserică apoi imediat își dăduse întâlnire în sat cu vreun orășean sezonier venit la bunici sau unchi. Primele palme nu-i dăduseră de bănuit nimic din sfârșitul searbăd, lepădat de o bătrânețe liniștită. Dar ea păstra ceva din fosta sa sosie, ceva plăcut ce-l hipnotiză pe eroul nostru.

- Doamnă știți ceva! Dați-mi-le pe toate! Era entuziasmat, știa că abia doar peste două săptămâni va mai primi următorii bani de acasă. Nici că-i păsa, o să se împrumute ca de obicei și gata. Mare îi fu mâhnirea când văzu că bătrâna era așteptată pe o bancă de pe alee de un bețiv cărunt,slinos cu o mustață bizară, lunguiață. Viața își lua bidivii în hățuri neținând cont de visele acestora și doar de necesitățile și viciile lor.

      ***  

-   Aici ne-am întâlnit prima dată , parcă! Nu?! Știa ,doar vroia să arate că i se rupe.

-  Nu era la D arc ? Da, aici era! Uitasem! Bine știam dar nu știu de ce aveam impresia că la D arc.

-  Trebuie să punem punct!Ce zici? Pisica rămâne la mine și bineînțeles și acvariul. Să ne înțelegem de la început. Când o privea și acum după 3 ani de când o cunoscuse încă îl mai atrăgea silueta delicată perfectă și părul tuns scurt. O imitație Audrey Hupburn  reușită.

- Pisica!Nu!Nici în ruptul capului!

- Ada deja din cauza lui Tomy ..Trebuia să fim de 2 luni despărțiți!Ce dracu tragem mâța de coadă. Fix asta facem! Din cauza unei pisici…

- L-ai găsit în fața librăriei Carte de Nisip! Nu? Așa mi-ai zis când ai venit cu el la terasă…

- L-am cumpărat, te-am mințit. Unde crezi că găseam la ora aia un pui de birmanez pe stradă așa!

- Minți Edi! Știu când minți..Te strâmbi ca o mironosiță când ascunzi ceva..

- Hai! Gata! Știi ce? Tot timpul am vrut să aflu motivul pentru care plângeai acolo în biserică . În prima zi , îți mai amintești? De atâtea ori am insistat și totdeauna te ai codit. Ce zici? Îmi spui azi?

- Nu-ți spun! Și luă o față bosumflată dar atrăgătoare în același timp!

- Ar trebui să avem câteva genți pline cu măști! Am fi tare caraghioși umblând cu gențile după noi prin parc, în cafenele așa ca niște veșnici călători.

- Da sigur! A vorbit acum scriitorul ratat din tine. Nu? De când te știu, te chinui să termini romanul Oamenilor dereglați și degeaba. Deja ești plictisitor.

- Romanul încă nu are titlul și s-ar fi numit Oameni Pierduți... Dar ce să așteptăm noi pământenii de la zeița Ada a Lunii și a lui Marte cel Prost.

- Uite vezi cine începe? Măcar ești în stare să recunoști?......

- Am glumit Ada! Ursus a vorbit acum! Gata!

……..

***

Când m-am întors de la gara aerul parcă avea așa un iz prefăcut, știam că nu trebuie să-mi pară rău după una ca Ada dar ceva din mine parcă se desprinsese și plecase odată cu trenul spre Motru. Când am ajuns în centru, am găsit aceeași bătrânică cu pomeții osoși,livizi întinzându-mi o mână zbârcită cu flori de câmp albe.

Odată intrat în biserică, mirosul ars de lumânare îmi stârnea repulsie și neliniște. Preotul cu ochelarii căzuți pe nas asculta văicărelile unei credincioase. Moaștele rămăseseră în același loc și în fața altarului aplecat am încercat să mă lămuresc cu Cel de Sus asupra trăirilor mele din ultimi 3 ani, timp în care nu mai călcasem în casa lui ce-i drept. Mi-am dat seama că oamenii de acolo sunt toți împinși de nevoi. Ei vor ceva în schimbul credinței lor. Bani, sănătate, iubire, împliniri, etc. Prima dată intrasem împins doar de o curiozitate plată, acum vroiam lămuriri. Credeam în sinea mea că el ar fi fost de vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat.

Abia când am ieșit am observat că aveam ochii încă umezi.

- Îmi cer scuze că îmi permit!...Cred că ați pierdut …

Îmi întinsese cartea ce abia o cumpărasem de la intrarea din biserică: Istoria religiilor de care se pare că uitasem complet, degetele albe și subțiri. Un păr negru bogat ascundea chipul unei fetișcane cu ochii mari, curajoși.

- Mersi!....