Ceea ce nu spusese Cezar

                                      

 Aștepta de cel puțin 2 ore și nici urmă de ea. Parcul Rozelor era imens și deși îl traversase de câteva ori, parcă intrase în pământ. Cezar cu ochii săi blânzi,taciturni îi înțelegea neliniștea.Era singurul din parc în care putea avea încredere, cel puțin asta simțea.

  - E o farsă tâmpită?Își bate joc? Și tu faci parte din asta nu? Mă disprețuiești pentru că eu sunt fraierul!?.Dar dacă eu aș fi fost cel cu planul? Treburile ar fi stat altcumva nu?

- S-au poate tu ești la fel de nevinovat ca și mine. Ești un naufragiat al sorții.

- Ce dracu e așa de cald azi!?

Un tip înalt, astenic se aproprie de ei

-  De vă mâniaţi, să nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mânia voastră! Nu daţi ocazie

diavolului.

Prima dată Dragoș se uită la ochii lui Cezar ce se aprindeau  parcă însuflețiți de cuvintele onctuase căzute ca un tăvălug în capul lui , ziua pe o torpoare greu de suportat. Se stinseseră  numaidecât, pesemne că și Cezar avea aceeași părere despre pocăiți. Cu o față în care tot timpul obediența și fățărnicia se țineau de mână strâns în mintea lui, pocăitul continuă cu pledoaria.

- Mă privești cu neîncredere, departe de mine gândul de a-ți face rău. Pari tulburat și în astfel de stări nu este indicat să-l chemi pe Baal.

- Dar cine l-a chemat? Era o simplă înjurătură.

- Păi tocmai asta e prima greșeala. Așa se și vrea . Numele lui să pară lipsit de importanță încât să fie chemat la orice pas.

- Se vrea acum  să zicem ca tu să ai grijă de Cezar în locul meu?! O tânără ne-a încropit și de două ore e de negăsit.Dacă stai aici lângă fântână cu siguranța va reveni în cel mai scurt timp.

- Acesta este drumul tău, dacă eu aș accepta tu vei avea de pierdut mai târziu.

- Da ..Cu siguranță ..Îți este frică, recunoaște!

- Frică...Dar aici nu este vorba de frică…Este destinul tău…

- Destinul ți-l faci cu mâna ta! Dacă acum să zicem te-aș izbi cu piatra aia mare de acolo! S-ar aștepta cineva  la o astfel de mișcare?

Cezar era un bun arbitru al poliloghiei aprinse dintre cei doi. Și la sfârșitul unei riposte Dragoș își lua doza de satisfacție din ochii mari, negri ce-l aprobau de fiecare dată. De data asta însă nu. Acum pupilele sale erau la fel de dilatate ca și ale pocăitului.

- Ăsta e drumul șoptit de cel ce adineauri l-ai chemat..tinere!

- Bun! Am anticipat asta!... Am o singură întrebare pentru tine credinciosule! De ce nu suntem toți egali, de ce unii deși plini de credință nu au ce pune pe masă iar ceilalți drogații  lipsiți de orice Dumnezeu risipesc în fiecare zi aproape cât ar consuma un plod subnutrit într-o lună?

- Toți sunt copii Lui. Probabil cel ce acum uită de cuvânt mai târziu se va întoarce acasă, iar ceilalți vor cunoaște împărăția Lui privind de sus cum se zvârcolesc cei ce s-au ghiftuit cu bunătățile vieții.

- Și dacă purgatoriul nu este decât o invenție pentru a potoli prostimea…?

- Iată o îndoială…..

O ploaie deasă neagră ștergea soarele de pe cer.Aveai impresia că cineva de sus scăpase o găleată uriașă cu apă. Pocăitul dispăruse.

- Cezar! Uitați-l el este!Vino aici!țipă un puști smead, pistruiat.

Labradorul lătră pentru prima dată! Un jandarm hâd și un polițist comunitar pipernicit se apropiau de Dragoș.

- Dă-i drumul tinere nu înrăutăți lucrurile! Haide-ți în dubă!

- O tânără mi l-a încredințat acum câteva ceasuri..

- Da da! Știm de atunci îl căutăm și noi.Mișcă la mașină!Uite aia albastră parcată la intrare.

- Vă jur! Nu am de a-face cu …

- Nici noi nu avem.Tu crezi bă derbedeule că mi-am pierdut 2 ore pe ziua de azi degeabă?!Mișcă-n irodul mătii în mașină!

- Doamne Iisuse ajută-mă! E o neînțelegere…

- E pocăit din ăla măh cred.Aștia ce o dau cu Dumnezeu până îți iau mințile.Ha ha!Dar noi avem psihicul tare mă! Auzi! Hai repejor că sunt ud leoarcă.

O palmă grea noduroasă făcea cunoștiință cu omoplații osoși ai lui Dragoș.Își aminti cu ocazia zguduirii întregului conglomerat uman că nu mâncase nimic de 2 zile de când fugise din internat și acum îi stârnea greață orice gând gastronomic. În dubă își mirosi pielea jilavă și zâmbi. Mirosul avea ceva din lumea zgomotoasă de afară, potolită acum, amuțită de ploaia torențială. Își aminti de pocăitul uscat și de cuvintele sale - bunătățile vieții -, pe Cezar vroia să-l vadă din nou.. Când se uită la cei doi în uniformele lor largi, rămași la fel de gălăgioși și ursuzi se puse pe un râs puternic, plin de viață.