Când am intrat în casă, totul era răvășit.
Singurul pat era întors cu picioarele în sus, strivind salteaua sub care zăceau
cărți rupte. Deși eram panicat în momentul acela totuși o copertă îndoită îmi
siluia atenția sau poate că titlul incomplet : ,Împăratul Muș.., . Ema nu
lăsase nici măcar un bilet de adio. Se mulțumise însă să-l lase pe Mircea să-și
bată joc de camera mea închiriată. Eram furios și în acel moment îmi perindau
imagini viitoare în care îl snopesc în bătaie pe proaspătul ibovnic. Dar titlul
îmi aminti iar prezentul penibil. Aș fi vrut să fug de acolo , să las totul baltă. Dar nu puteam, un sentiment obsedant de învins, deși zăream nimicnicia
ei, nu îmi dădea pace. Mă gândeam la vorbele tatălui meu vitreg : ,Cel mai
deștept cedează primul., la râsul său sarcastic. Ar fi fost fericit să mă
găsească într-o astfel de situație. Sau poate că nu.. exageram eu. Mi-am aprins o țigară, un clișeu necesar.
Tremuram. Să cedez acum!..Era de
neconceput. Vroiam să epuizez războiul astă mojicesc.
M-am apropiat de fereastră. În astfel de
momente eram ahtiat după mersul oamenilor mediocri de la înălțimea etajului
patru. Activitățile lor banale de pe bulevard mă mângâiau.
- Ce faci acolo? Aceeași privire bolnavă, nevinovată ca și cum
nu s-ar fi întâmplat nimic. Ema afișa o postură tâmpă a feței dar numai pentru
o fracțiune de secundă ca apoi să se transforme în ceva jinduit, o frumusețe
morbidă asupra căreia nu aveai nici o forță. Părul lung negru dar nu îndeajuns
ca ochii mari, contura umerii bine conturați, lăsând întreg trupul lung și
subțire să atragă.
- Ieși
afară! Blufam. Vroiam totul sau nimic.
- Nu vorbi
așa. Din cauza ta am ajuns aici.
- Din cauza
mea se învârte pământul!? Din cauza mea ești tu așa nesigură?. O trestie în
bătaia vântului. Și nici măcar al unuia singur..
- Insinuezi
asta pentru că nu poți să recunoști că tu m-ai făcut așa. Tu m-ai subțiat!
Edi..
- Eu?..
Te-am lăsat așa cum te-am găsit.. muabilă și proastă.
- Te auzi
cum vorbești? Astă e adevăratul tău
caracter. Mizerabil..
- Îmi las
cuvintele să se-mbăieze în ceea ce tu ai creat. Mocirla e a ta , tu ai adus-o
pe picioare.
- Și tu care
ești matur ,ar fi trebui sa fii mai înțelept și ce ai făcut ? Ai împrăștiat-o
peste tot.
- Ai venit
să-mi speli picioarele?! Târfo…
- Nu..Am
venit să te rog să fii colecționarul meu..
- Ești încă
larvă, și nu sunt încă sigur de metamorfozarea ta.
- Atunci
du-te dracu! Ochii încețoșați hipnotizau orice urmă de luciditate. Am uitat de
tot.
- Ema! …
- Nu te
apropia! Nu vreau să te mai văd…
- Și ce
cauți aici atunci?
- Asta! A
aruncat un teanc de cărți legat atent cu sfoară galbenă. Erau cărțile ce le
țineam la ea. Adolescentul de Dostoievski, Învierea de Tolstoi și încă ceva. Cel
mai mult îmi țintuia privirea sfoara de un galben aprins, atent tăiată. Știam
că făcuse toată treaba cu o meticulozitate ieșită din comun. Era unul din
puținele lucruri pe care i le admiram. Am atins ușor sfoara și am încercat să
simt jocul degetelor subțiri, lentoarea mișcărilor. Când le-am ridicat ea deja
plecase. Urmau alte trei luni sau poate patru în care era de negăsit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu