sâmbătă, 23 martie 2013

Adulter


Atârn de rama feței tale,
Mă  balansez și dansez,
Mai pleznește-mă încă o dată!
Nu vreau decât să mă topesc cu vremea rece de afară,
Să alergăm
Ca doi șugubeți,
Să zbierăm dezbrăcați, tu, eu și frigul
Amestecându-ne cu timpul.
Ceasuri se scurg prin timpane
Tu trebuia să sosești ieri și gemi departe de lumea mea
Acolo în crânguri, încordată.
Lenevesc cu o jumătate de creier și cu cealaltă jumătate mă gândesc la tine
Unde dracu ai dispărut?
Picioarele lungi  ți se zbenguie c-un sărut
Aici la vecina, peste drum,
Dar părul?!...Părul s-a risipit,
E dus de vântul obscen al primului Eu din fiecare bărbat.
Azi am pierdut iar trenul
Mizeria lui îmi lipsește, mirosul dulceag de călător
Îmi ridică capul din pământ și mă zgâiesc la un stol
De coapse parfumate.

Nor fără vlagă


De fiecare dată când ies din intersecția
Coapselor tale,
Mă simt așa ca un dulgher
Fără job și o para chioară.
În stație aștept paișpele și nu mai vine,
Mânze senile aleargă dezbrăcate pe sub pleoapă
Iar tu râzi cabalin pe sub masă.
Ușile strivesc ultimele fese
Eu nu mă mișc
Și  nici tristețea n-o las să-mi scape.
Preget și mă sinchisesc ca o mâță
La florile tale
Nor fără vlagă.

vineri, 15 martie 2013

Febra- Oameni pierduți



Febra

 I

Pământul ardea.  La fiecare brazdă  dansau febril. Pesemne că pământul era încă setos.  Plângea pielea pe el și bălmăjea  înjurături. Acum se mulțumea doar să invoce  fel de fel de blesteme auzite pe la bătrânele din sat ce dădeau în bobi. Nu își îndeplinise norma și gândul că dimineața următoare l-ar fi găsit tot aici, la Pădurea lui Gheorghe , îi lăsa un gust amar. De atâtea ori își propusese să afle mai multe despre acest  ,oarecare Gheorghe dar tot de atâtea ori uita ori i se răspundea sec: ,, Gheorghe maică,  așa îi zice Pădurea lui Gheorghe de când lumea ,, și dacă ar mai fi insistat Gheorghe ar fi primit titulatura de boier pe nedrept. Rândurile lungi duceau până-n buza pădurii, iar din mijlocul ogorului abia zăreai stejarii aburiți de căldură,atât de impunători de aproape. Brazdele fărâmițate îi astupau porii nădușiți ,descumpănindu-l. Alexandru ura muncile pământului - de la prășit până la arat.  Parfumul unui amurg bonom, ce-i ascultase tacit toate frământările de a lungul zilei, îi dojenea nasul ars de soare. Scoase o țigară din pachetul subțire, de hârtie,mototolit,Carpați și o ținea așa în colțul gurii cum văzuse la cowboy-i  din filmele western. O rotea până când gustul ei iute îl ațâța apoi trăgea cu poftă primul fum în speranța că poate el va fi leacul. Drumul de întoarcere era plăcut, liniștit ca și calul său blând și bătrân. Tutunul își făcea efectul. Scotocea prin ungherele sale după vreo urmă de fericire, și negăsind decât  obișnuință și oboseală se mulțumea și cu atât.
- Auzi mă Surule eu cred că tu ești îndreptățit să te plângi , nu eu. Dar tu ai o răbdare de fier. Taci și nu zici și tu nimic. Ai putea de exemplu să spui așa într-o doară:  ,,Bă omule rumegă-ți gândurile și lasă păsările cerului să vorbească, lasă greierii înfometați, bețivii ce stau toată ziulica în cârciumi. Tu hrănești , ucizi și de atâtea ori devii unul de al lor. Asta e menirea ta,,. Pff că bine zici! . Calul amuțit privea înainte cu ochii lui blajini , nepătați . Probabil sătul și neînțeles, se prosterna în fața unei vieți ticsite de urât. Dar Alex știa că un animal inteligent în mulți ani petrecuți alături de stăpânul său, creează o legătură puternică , nevăzută și neauzită de nimeni . Și-și vorbesc amândoi cu tăcerea însuflețită, aprinsă a unuia de dragul celuilalt. În afară de el o mai avea pe maică-sa, roasă de ani și de vânt. De fapt ea era singurul său resort .
***
   Se îndrepta ,parcă hăituit de un spirit , cu pașii împleticiți, beți de fericire spre primul birt. O speluncă cu trei mese, chiar așa se numea de când era el băiețaș ,, Trei mese,, și o muzica  de mahala trasă de păr de un casetofon arhaic. O femeie a cărei vârsta depășea cu ușurință patru decenii, cel puțin așa îi lăsa impresie lui, uscățivă, își chinuia obrajii trași de edentațiile vechi , cu ultimele fumuri dintr-o țigară Camel. Nu o cunoștea dar avea o senzație ambiguă că ar mai fi văzut-o undeva. În spatele tejghelei parul ei proaspăt vopsit,de un roșiatic ieftin ,încâlcit părea o pată bizară. Era o oră târzie la care se găsea cu greu un loc. Tocmai în acel moment doi hăndrălăi și o fată, se pregăteau să plece fără ca unul dintre ei să-și fi amintit să achite nota de plată. Tonul pițigăiat al chelneriței împunse tavanul ros, nevăruit de ani buni:
- Hei ! Domnii mei! Nota de plată? Cine achită? Tata?!
   Fețele afumate , ochii pătrunzători ai barmaniței  împărtășeau câte ceva din sfârșitul unei seri mai puțin obișnuite. De câțiva ani Alex renunțase la al doilea semestru al facultății de  medicină din  Sogodin, dar nu și la  obiceiul de a dilata unele clipe din viața sa. Erau trase mii de cadre după aproape orice întâmplare menită să-l impresioneze într-o oarecare măsură. Un nărav ce-i adusese nu de puține ori denumiri  de genul : amețitule, cap în nori, adormit. Analiza minuțios orice act ratat, pe o scenă ridicată în câteva clipe de mintea lui. De aceea la inflexiunea chelneriței tresări , neputând ignora ultimul cuvânt ,, tata,, cuvânt ce lui îi transfera gratuit o stare amară, febrilă și un pic dintr-o nostalgie obscură, răutăcioasă. Chipul părintelui său atât de puțin înțeles și atât de adânc întipărit în irisul căprui de opt ani, atârna atunci ca și acum de altfel, neputincios, obosit de viață și moarte.        Își imagina traiul destrăbălat, nehotărât al roșcovanei. Avea un băiețel, pe care-l creștea singură în garsoniera din blocurile rău famate, de muncitori din centrul satului. Divorțată de câțiva ani, era posesoarea unui anumit  fel  cicălitor, tipic pentru multe femei din sat. Acesta era prieten la cataramă cu patima alcoolului de care bărbatul său se bucura peste măsură. Ea devenise așa datorită lui?! Sau invers!?. Greu de stabilit. Dacă i-ai fi întrebat , ar fi dat vina unul pe celălalt.                            În astfel de momente, Alex se lăsa atras de personajele slabe, timorate ce stăteau gata să fie strivite sub  destinul mai mult sau mai puțin tragic. Iubea oamenii de genul ei, cu gura mare dar extrem de moi în interior. ,,Cață în ciuda palorii lăuntrice,, cum descria femeia, fratele său de cruce, Șianu,  prin cârciumi.
Deja și-o imagina la nouăsprezece ani neîmpliniți. O brunețică, plină de entuziasm, uneori prea agitată. Atașată mai mult de mamă, tatăl era mereu plecat pe șantier. Lipsa lui simțită de la vârste fragede, nesimptomatică inițial, avea să fie mai târziu supracompensată. Tatăl devenind o statuie de piatră, greu de mulțumit și de înlocuit. Talentul mămos de a-și proteja singurul copil înclină și mai mult balanța spre firea fragilă. Sfiala, nehotărârea trasau ultimele linii ale acestui temperament  exagerat de afectuos. Statuia de piatră se topește luând forma , mai târziu, a unui bărbat cu vicii ,simplu, lămurit de zecile de femeii de dinainte că burlăcia este o stare ce tinde spre perfecțiune și ea nu trebuie complicată. Proaspeții căsătoriți devin 2 zaruri cu 12 fețe. Pe urmă vine pruncul, apoi unul se aruncă-n brațele alcoolului iar celălalt în brațele unei nevroze. Și totul din cauza unui tată rar, bun de plată. Ia-l de unde nu-i acum.
        Unul dintre cei doi băieți se opri , vădit stânjenit să achite în timp ce ceilalți doi se îngrămădeau pe ușă îmbrățișându-se și râzând în hohote. ,, Stumblin in,, și vocea lui Suzie Quatro  veneau ca o mănușă și Alex se întreba când vor sosi clipele în care cei doi îndrăgostiți își vor face atât de mult rău? Știa că era inevitabil un astfel de moment pe care fie îl depășeau împreună fie câte unul în bârlogul său, mustind de ciudă și răzbunare. Mai știa că ceasul în care el însuși va înceta să o urască pe Dora, rănile i se vor închide definitiv. Pipăia pe bâjbâite sentimentul de iertare supremă, creștină. I-ar fi sărutat picioarele atunci pe loc, ar fi fost un  Raskolnikov sătul,potolit dar pe cine încerca el să mintă? Numai gândul că ea se lăsase atinsă de, bagatela aia împuțită, îl înfierbânta într-atât încât ar fi omorât pe cineva atunci doar pentru o oră de liniște.
  - Idioato, tâmpita dracului!. Imaginile suspendate îl așteptau pe el. Și firul întâmplărilor ar fi stat înțepenit  acolo până când  el s-ar fi întors. Chelnerița dezechilibrată, își chinuia propriul trup în fel și chip  în încercarea ei animalică de a se agăța, de a se apăra de palma primită. Totul se-mbină ca într-un tablou care se pregătea să ia foc .
     ***
     - Irodul mă-tii de golan!.  Erau ultimele cuvinte ce zburau deasupra sa în timp ce se îndrepta spre pădure. Vroia să lase lumea în spate să fie doar el și orice altă jivină numai să nu mai audă țipenie de om. Era sătul până peste cap.
  Nu înțelegea nimic din jur. Casele mici, înghesuite luaseră forma unor mastodonți iar ferestrele aprinse pâlpâind pe rând , deveneau ochi reci. Amețeala  era și ea rece și părea că se ține scai de el. Din când în când un lătrat colora puțin ulița. Dar și acesta era inform. Avea un miros vulgar. Totul se evapora sub tutela unui gust zeflemitor. Râdeau de el razele lunii, pisicile trecătoare numai piele și os. Până și bătrânii ce încă nu intraseră în case la ora aceea târzie , îl scrutau bănuitori și răutăcioși, neștergându-și zâmbetele de sub mustăți. Fugea mâncând pământul dar fiecare obstacol oprea timpul și matrița sa se cuibărea în ungherele unei minți rătăcite. Frica de sat, de plafonare coordona acum mișcările bietei marionete. Nici nu realiză că privirile usturătoare erau crengile iuți ce-l plezneau peste față. Pădurea îl pedepsea și ea pentru lașitatea de care dăduse dovadă mai devreme. ,, Nici tu nu mă înțelegi?,, gândea Alex. Încetini la grohăitul unui porc mistreț. Își aminti de alte făpturi poate și ele hăituite de gânduri belicoase. Era nevoit să asigure un respect aparte, uman, celor pe care nu dădea doi bani din patul său de acasă.  Zgomotul fumega din ce în ce mai repede, înhățându-l de guler. Zgomotul se dovedi a avea păr și unghii negre, groase.
- Oprește-te! Glasul greu, atârnă ca un plumb de gât. Închise ochii, sperând ca întreaga noapte să se transforme într-un banal coșmar. Dar atunci când îi deschise, un drac se schimonosea în fața sa.Știa că e drac pentru că semăna foarte mult cu cel pictat pe zidul bisericii din sat. Numai că acesta în loc de coarne , avea doar o frunte bombată cu un păr lins, lung, dat pe spate, negru, slinos. Copitatul avea un râs cabalin. Ochii însă erau blânzi, semănau cu ochii lui Ratz Ladislau, morarul din Valea lui Alb.
- Unde te grăbești așa!? Iar ai băut ?! Și se puse pe un râs puternic. Cel mai dezinhibat râs din lume. Îl știa de când îi mijiseră ochii, și avea o relație specială cu bătrânul. Unuia îi plăcea să povestească, celuilalt să asculte. Îl simțea ca pe un frate bătrân născut vremelnic în aceeași zi ca și el, 5 mai. Un fârtat bulgar, de altfel singurul din sat. Tatăl lui Ratz fusese jandarm în SânNicolau Mare. Un bețiv notoriu ce-și chinuise mult copii și nevasta. Însă nu degeaba, că de multe ori, înăsprirea asta vremelnică te îndoapă cu tăria și ambiția de mai târziu. Primul morar din sat. Cine mai era ca el .Poate doar primarul sau popa. Însă după revoluție, moara lui rămăsese învechită printre zecile de mori din județ. Și concurența capitalistă, tehnologia învinsese clar de data asta. Încet , încet lumea se contura iar banală și insipidă, plictisitoare. Morarul rămăsese același morar cocârjit de ani, refuzând să ia altă formă diabolică. Bălmăji ceva și își continuă drumul.
 Ajunse într-un bordei de pământ,înverzit tot. Iarba îi dădea o aură dulceagă așa ca de poveste. Te îmbia meticulos ,  ștergându-ți orice urmă de îndoială. Când păși înăuntru , o moleșeală îl păli în creștetul capului. Patul din lemn ocupa o treime din încăpere. Un sac uriaș umplut cu fân sau un fel de iarbă mai mare , ținea loc saltelei.  Ar fi preferat patul cu flori verzi și albastre , cu arcuri din camera sa de cămin. Simțea cum, întins fiind,tulpini groase îl împungeau cu încăpățânare.  Moțăia și era cât pe ce să cadă pradă somnului dar cu o ultimă sforțare se ridică în capul oaselor și rămas singur inspecta camera sărăcăcioasă. Singurul dulap din cocioabă era pe jumătate ars iar cealaltă jumătate toată scrijelită cu sute de semne indescifrabile. Avusese trei sertare dintre care ultimul lipsea, lăsând să se vadă în întunecimea lui, praf colectat de negura timpului. Fereastra era cât un cap de vițel cu lemnul negru-maroniu în cruce,  jilav și putred și cu geamul fisurat. Un mic tablou ponosit mai ținea deasupra patului o ceată de țărani dichisiți în straiele lor bune, albe cu mii de înflorituri. Erau strânși în jurul unui taur negru cu copite înzăpezite. Pereții cândva albi de var, cenușii adăposteau într-un colț o pânză de păianjen parcă și ea acolo de când lumea și pământul.  O sobă mărunțică era dosită în fața sa. Plita crăpată de fontă atârna încă ,așteptând focurile să o pedepsească pentru păcatele trecute. Era destul de cald dar serile se lăsau din ce în ce mai reci. ,,O casă fără sobă e ca un bărbat lăsat de femeia lui,, așa îi spunea  Nea Colae, când dădea peste cap un țoi de țuică. Dar de ce ar fi avut nevoie de sobă? Nu ar fi rămas acolo decât în cel mai rău caz pentru o noapte. Apoi ar fi plecat mai departe. Deja își făurise itinerariu în minte. Trebuia să ajungă la Sogodin cu un autobuz, ocazie,  apoi și-ar fi căutat ceva de muncă. La cei 38 de ani încă se simțea în forță. Dar firea sa supusă nu vroia să spulbere liniștea cu încleștări inutile. Vroia calea cea mai ușoară din comoditate și trebuie să recunoaștem și frică.  Dar liniștea se dovedi a fi una măsluită căci o muzică înceată dar surprinzător de clară îi gâdila urechile.  ,,Doamne amară e durerea, Doamne dar grea e suferința.. Femeia credincioasă, Doamne să n-o crezi niciodată, (nene) că dimpotrivă înșeală, pe cel mai scump bărbat. Gropare deschide mormântul, (nene)dă-mi drumul ca să ies. La casa părintească să mă întorc aș vrea, sa-mi  văd părinții, frații, (nene) ,logodnica iubita. Jur că nu voi spune secretul nimănui . Doamne si am fost la mine acasă, doamne ce chin ,ce jale mai era. Ai mei plângeau cu lacrimi, si am fost la a mea nevasta nici doliu nu purta, în brațele altuia cu drag se dezmierda. Gropare deschide mormântul, fă-mi loc să intru înapoi și înalță peste mine un munte de se poate,,…. Era o melodia bătrânească, de jale pe care o auzise de nenumărate ori din bătătura vecinului său pilangiu, bărbos ce-și bătea nevasta aproape în fiecare zi.  Deschise larg ușa și în fața bojdeucii , o tânără mlădie cu părul mai galben decât soarele, înăltuță,  tăia lemne cu mișcări parcă mult prea bine studiate.
- Hai bărbate! Trezește-te odată! S-a luminat de două ceasuri!
                          ***


     Câteva găini pitice îi țintuiau privirea cotcodăcind afabil ca niște vechi cunoștințe.  Multe întrebări îl bântuiau. Cum de se trezise, nici măcar nu-și amintea când pusese capul pe pernă, dar lăsând asta, așa tam-nisam cu o femeie cu cel puțin zece ani mai tânără și de o frumusețe ieșită din comun.  Tunsă scurt băiețește aducea cu o actriță, Charlize Theron . Dar cu o  oarecare satisfacție, observă că nicicum nu putea să se trezească. Și simțirile lui erau așa de vii încât cu greu ar fi crezut că este într-un vis.  ,,Măcar de ar fi dispărut toate celelalte,, își spunea în sinea lui, Alex.  Își cufundă mai atent privirile în tenul femeii și recunoscu gropițele ascunse sub fard, ciupitul de vânt. Erau ale femeii cu care trăia de câțiva ani buni încoace.
  Preget ca un mut; teama asta de necunoscut ne-a uscat ficații atâta amar de vreme; noi suntem viermii viitorului nostru stârv, noi ne tăiem cotloanele , le pietruim și facem turnuri Babel în speranța că poate într-o zi vine cineva , ne pune pe un piedestal și ne zidește de vii ca pe o matroană; dar nu.. lucrurile astea nu stau așa..trebuie mai întâi să ne cioplim pe noi înșine de resturile puturoase, de carnea putrezită, să cântăm și să dansăm prinși ca cei cu boala dansului, să devenim maniaci în toate iar la final să ne întoarcem vindecați acasă. De întors poate ne întoarcem dar nu cu mintea întreagă ci făcută franjuri ca și cea unui gândac pleoștit de picioare hapsâne. Cu ce ți-o fi greșit?Revoluția noastră interioară asupra urâtului! Cei de sus, tot așa fac cu noi. Și Cel de deasupra tuturor mai face cu câte unu așa. Dar unul din acela cărpănos ce se ține scai de rele. Unii talentați se leapădă de orice trăire pământească și stau într-o transă, o meditație cu lunile fără să pună gura pe vreun strop de apă sau mâncare. Alții încearcă și ei însă-n van , mor pe capete ca miei cuprinși de Salmonella. Și toate au în comun un sigur lucru, poate chiar două: ignoranța și lipsa unui ideal. Un stâlp moral, înalt până-n galaxia Sombrero dacă s-ar putea. Atunci cu siguranță oamenii vor crede în veridicitatea lui și nu și-ar mai împărți religia în alte zeci de religii mai mici. Mării cu alte pălării! Să nu știi ce vrei e chinuitor dar să știi ce vrei și să nu poți obține  e cumplit. Așa spunea Colae, paznicul de la fermă. Citise el într-o carte . Săracul, avusese peste două sute de hectare în satul vecin, peste cinci sute de capete de oi și câte și mai câte. Terminase toți anii de muncă în trei zile la București, la cazinou. În alea trei zile fusese zeul orașului. Făcea cinste și era pupat în cur de-l ustura spatele de la aplecat. După ce nu-i mai rămăsese o para chioară în buzunar îl scoseseră afară în șuturi ca pe un câine. Probabil oamenii pedepsesc atunci mojicia unui suflet stingher, anost, slab,dezorientat. De multe ori sunt bântuit de o stare de oboseală cronică, avidă cu trupul sufletului meu. Chiar așa! Puteam ajunge acum măcar un medic  la sat sau poate unul la oraș, dar nu, eu m-am mulțumit să mă-ngrop în căcat până-n gât aici unde oamenii nu sunt blânzi și înțelepți ca țăranii din tablouri . Glasul lor are ceva orășenesc acum, malefic, nu merge , e ca și cum ai corci un zmeu cu un agent de vânzări, și cu cât sunt mai aproape de vreun oraș cu atât pojghița asta răutăcioasă,clevetitoare e mai groasă. Dar nu mă supăr pe ei, eu am învățat să am răbdare. Le caut câte-o scuză la fiecare grosolănie și îi iert sperând că acțiunile lor nu sunt decât terminațiile nevrotice ale unui bulgăre de aur înfășurat în mantiile jerpelite ale neajunsului obștesc. Nu dau cu nimeni de pământ și știu bine că aș putea face abuz de forțele mele supraomenești dar mă mulțumesc deocamdată să-i înțeleg cumva. Dar oare până când pot și eu să-nghit mitocăniile lor!? Poate totul se va dovedi în zadar și puterile mele mă vor transforma în final într-un criminal. Un demon. Sau poate în martir, cine știe?!
  Alexandru își ieșea greu din țâțâni și era obișnuit cu apanajul unei vieți modeste. Știa în sinea sa că toate se vor lămuri mai devreme sau mai târziu. O femeie frumoasă, o casă modestă ascunsă în măruntaiele pădurii nu erau de lepădat . Se ciuci în fața casei și scoase o țigară înfoiată, fără filtru. O aprinse și-și admira consoarta. Nu era mulțumit însă.  Nu fusese cununat religios niciodată, nici cu Mara. Însă cununia civilă o mai făcuse demult cu o puștoaică din Sogodin, într-o dimineață mahmură de cămin cu lumină puternică în pofida unei dureri de cap și a unor ghionturi în stomac.  Deși pe vremea aceea Dora părea a fi cealaltă jumătate a vieții sale, descoperise între timp că jumătățile dacă se întâlnesc nu se simplifică nimic, din contră totul devine dureros, părtinitor, egoist, complicat. Și că treaba grea nu e ca ele să se întâlnească ci să le poți reîntregi în aceeași matcă mai mult de trei sute șaizeci de zile. El reușise jumătate din ele, zile ciupite din orgasmul zeilor și suferințele ocnașilor. Atât de multe arome se perindaseră atunci în jurul său încât numai putea deosebi extazul de agonie și nici să despartă lacrimile de fericire de cele de suferință. Dar ideologia bățoasă de copil crescut cu trudă la sat dădu cap în cap cu burghezia modernă, destrăbălată  de la oraș.  Trecutul deveni prezent, minuțios analizat ca păcatele muritorului la porțile iadului. Gelozia, ura, mânia și alte belele  se instalară treptat în camerele proaspăt renovate , fără a plăti nici un fel de arvună, cu o chirie modică, scoțând în stradă  mironosițe de genul  încrederii, iubirii și altele asemenea menite să zacă mai târziu undeva dezbrăcate printre celelalte cocote ale trecutului. 
  Avea o stare bizară, nu-i era foame deși nu mâncase nimic de ieri iar soarele traversase mai mult de jumătate de cer și nici sete – gâtlejul îl apasă în schimb cu o durere surdă, vagă- totuși simțea nevoia de a consuma ceva. Încă nu știa ce anume dar dorința devenea din ce în ce mai greu de stăpânit.  Își clătea gândurile cu un pantof vechi găurit ce se delecta la razele soarelui cu  câteva pagini de hârtie aspră ce părea a fi fost imprimată într-o tipografie antică. Dar pantoful căpătă forțe gigantice, zburând câteva lumi mai încolo. Un băiețandru de doar câțiva anișori scormonea pământul negru-maroniu de sub pantof privind din când în când cu coada ochiului la Alexandru. Cu un păr bălai, sticlos în bătaia luminii căuta atenție și poate câteva cuvinte. Nu semăna cu el și foarte puțin cu proaspăta lui soție, dar își refuză momentan orice altă lămurire. Vroia cât mai multă liniște. Energia sa era prețioasă acum când se pregătea să se-ntindă în hamacul uriaș prins de cei doi palmieri înaintați până-n buza valurilor.  Câțiva pescari se întorceau gălăgioși din larg cu plasele lor goale în vreme ce un altul pleca apatic, singur cu o barcă mohorâtă, petecită. Ars de soare și plin de nisip se juca cu o cochilie asemănătoare cu cea a melcilor de mare.  Se întreba dacă și ea  ca și cealaltă din sufragerie are înregistrată o mare a ei. Dar ezita dintr-un motiv neclar, să o asculte. Îi plăcea aici și dacă ar fi pus-o la ureche i-ar fi fost frică să nu fie nevoit să părăsească plaja cu nisip fin și hamac. Și nu rezistă, mai mult dintr-o joacă , simți același ecou bizar ce semăna atât de mult cu cel al valurilor. Închise ochii din reflex și se trezi subit într-o cameră anostă cu mobilă zdrahoană, ceaușistă atât de bine ancorată în memoria sa. Siajul bărcilor de pescari încă mai tulbura, pierzându-se treptat în tubul televizorului ,,Diamant,, . Deși părea nemișcat pe cuvertura înțepătoare cu modele vișinii și galbene cu ochii pironiți în T.V-u, având poate aceeași vârsta ca țâncul din fața casei ce săpa cu degetele în pământ, vrăjit de începutul unui serial cu indieni, putea totuși să treacă dintr-o cameră în alta apoi să sară de pe balconul deschis exact ca în coșmarurile sale de la aceea vârstă. Jos oamenii erau mici, mașinile semănau mult cu cele primite de la unchiul său, dar care nu aveau abilitatea de a porni singure din marșarier. Cel mai mult îi plăceau începuturile filmelor și muzica lor intrigată. De fapt erau singurele amintiri evazive cinefile  de atunci.  Copilărise în Slatina, în apartamentul de la etajul patru cu igrasie de pe strada Ecaterina Teodoroiu până când tatăl său murise într-un accident de aviație.  Ecaterina i se păruse întotdeauna un nume sfânt, predestinat doar eroinelor și asta chiar și atunci când aflase mai târziu că era greu pentru o femeie pe front, singură printre atâția soldați hămesiți. Dar după o orgie , în facultate , când ,,Ecaterina,, fusese prima melodie a albumului  ,, Și îngerii beau vin,, al lui Mărgineanu, forjat în prima și ultima lui audiție, numele își mai pierduse din candoare. Accidentul de aviație era doar o minciună sfruntată, inventată de el pentru colegii săi din clasa a I-a B. Tatăl său avusese parte de o moarte stranie, chiar de  propria zi de naștere, ce luase pe nepregătite întreaga lume atunci când el se gătea pentru o nouă zi de școală. Prima fusese un eșec total soldându-se cu o învoire la toaletă întârziată, din cauza timidității sale excesive. Și acum îl bântuia imaginea. Când se întorsese în clasă mirosul pregnant de căcat îl trădase după câteva clipe deși în closet dăduseră semne de prietenie. Dar avea experiența grădiniței când ștrampii cu care îl obligau să se echipeze  îl salvaseră în nenumărate rânduri de la un dezastru rușinos. Tatăl său fusese șofer pe fandromă (îi plăcea mai mult cum sună decât fadromă).  Atunci era convins că era mai greu de condus chiar și decât un avion, și nu oricine ar fi avut privilegiul. Mastodontul era dorit, respectat, avea un loc aparte deși relația lor se sfârșise tragic atunci când urlase la el de pe balcon ,, mincinosule,,. Și nu ar fi țipat dacă nu ar fi fost mințit cu atâta nonșalanță de propriul său tată de la care avea pretenții. Drumul promis cu neprețuita fadromă devenise doar un alt vis al nopților adiacente, de altfel ca  restul dorințelor neîmplinite.
   Copilul gesticula cu mâinile negre de pământ sub un vuiet de zâmbete. Alex se apropie de el și-i trase o palmă la fund așa în joacă dar palma se dovedi a fi suficient de tare și se puse pe un plâns urlător. Mara veni și-l certă:
- Nu ești normal la cap! Ce dracu-ți veni?! De două zile molfăi tutun și lenevești. Azi trebuie să te duci după lemne!
- M-oi duce…Ar mai fi vrut să-ntrebe ceva dar nu-ndrăznea…
- Ce? Zii!.. Știu ce vrei să spui.. Că nu e copilul tău nu?.. Nu e sânge din sângele tău…Dar e băh dobitocule! L-ai crescut de când avea un anișor..
- Tu nu înțelegi! Izbucni Alex. …M-am săturat până peste cap de viața asta fără nici o noimă….
- Ai înnebunit! Știam eu! De la cărțile alea ce le-ai găsit aruncate sub pod, la gunoaie.. De nu ți le ard eu!Gata! Te duci la vale băiete! O să ajungi ca Mărin Măgărău ,să umbli teleleu, fără căpătâi prin sat. Să mă lași cu plodul în burtă și tu să pleci pe lumea cealaltă.                             Încerca să se abțină să nu plângă sau se chinuia să o facă. Nu putea să-și dea seama.   Abia acum Alexandru observă că abdomenul ei era într-adevăr bombat, depășind cu mult circumferința trupului firav. Îl mai înmuie puțin dar nu îndeajuns. Putea să plece atunci dar unde să se ducă?!
Trăgea căruțul furios prin pădurea mută.  Amurgul mijea și lumina ostenea să-l mai urmărească odată cu afundarea sa printre arborii deși. Lemne erau puzderie, uscate, unele putrede, ușoare, altele proaspăt lepădate de vreun copac bătrân. Își alegea dintre cele mai lungi și groase. Tot mergând așa cu capul în nori, se trezi într-un luminiș mic, circular cu o piatră tocită ca o roată plată, în centru. Îl țintuia locul, desprins parcă dintr-un basm, gândindu-se ce bine s-ar simți acum într-o cămașă de zale, călărind pe aceleași meleaguri neschimbate cu Suru al său și el frumos înțolit. Să cutreiere în lung și-n lat sub egida unui ordin de temut ,,Ordinul Cavalerilor Danubieni,, , hrănindu-se cu arcul său de corn și cu coiful ermetic să culeagă roua de dimineață fără griji, amenzi și porunci.  Auzi foșnetul unor pași în urma sa, și tresări speriat, curios să vadă cine-l urmărea.
- Ia loc și trageți sufletul oleacă!
 O bătrână cu ten cărămiziu, ars de vreme, crenelat, îi arăta cu un toiag lucind de la atâtea amprente, roata de piatră. O piatră așa frumos tăiată în mijlocul pădurii? Poate fusese pe aici vreo moară înainte!  Nu putea fi baba Iaga, femeia asta nu avea nimic mefistofelic din contră părea o bătrânică normală, umană mai ales că într-una din plasele sale cu ochiuri se zărea o sticluță de Milcov pe jumătate goală:
 - O dușcă să-ți limpezești gândurile!?
 Sticla ciobită nu-l îmbia dar setea se ținea de gât cu ghearele ei înecăcioase.  Dacă sticla nu ar fi fost acolo, bătrâna ar fi fost dubioasă dar așa…
- Bună să-ți fie inima babo! Nu sunteți de prin locurile astea…
- Sunt de prin toate locurile..! Nici eu nu mai știu de unde sunt și de unde nu sunt, de unde încep și unde mă termin.. Tu ești de pe aici?!
- Mda.. sau cel puțin am fost.. Aici s-au născut părinții mei și aici se pare că m-a tras ața vieții și pe mine deocamdată…Înaintea mea, ai mei au mai avut o fetiță și un băiețel. Nu mi-au spus dar am găsit o poză într-un cufăr pe când mă jucam prin casă. Să fi avut cinci anișori. O ladă de lemn, murdară în care își ținea mama rochia de mireasă. La început nu am simțit decât o atracție bolnavă pentru copilașii ce semănau ca două picături de apă. Eu am fost blond ei erau bruneți deci nici prin cap nu mi-ar fi trecut atunci la vârsta aceea că sunt frații mei, credeam că sunt verișori mai îndepărtați.  Hmm! Uitasem cât de bun e Milcovul..Dă frâu liber poliloghiei!
- Îți mai usucă dracii din cap!
- Da!..Bine zici matale!
 - Ce-ți mai rămâne după o viață în care Dumnezeu ți-a luat tot ce ți-a împrumutat. Poate noi greșim undeva și nu știm să ținem în bună păstrare ceea ce el ne-a dăruit, spuse cu o voce bântuită de amintiri bătrâna.
- Poate…Eu uneori mă gândesc la cât de mici și insignifianți suntem. Dacă furnicile sunt creaturile preferate ale Domnului și nu noi?  Dar ,la rândul nostru putem fi furnicile din mușuroiul vreunui demiurg!? Dar nu cred , noi suntem leneși până-n măduva oaselor…
Când întoarse capul văzu în umbrele scăpătării soarelui cum picioarele bătrânei  capătă forme de trunchiuri de prun cu ramuri scurte,trosnind cu miriade de cioturi din care ici și acolo abia răsărea câte o floare albă. Credea că imaginația sa o ia razna și încercă un timp să-și concentreze privirea asupra cerului stins. Acum părul ei strălucea odată cu lăsarea serii , dându-ți impresia că ar fi ieșit dintr-un lac de prin cotloanele pădurii.
-Ce ți-ai făcut la păr? Și schiță un zâmbet firav în dorința de a mai destinde tăcerea ce înghițea copacii ca o gheonoaie.
- Hm... Am fost în sat aici și am cerut unt și un pieptăn de os. Mai găsești oameni buni,răzleți dar mai sunt. . Nouă bătrânelor ursite să plângem mult, ne tihnește părul lucios. Râdea mocnit, bătrânește.
- Dar pe cine plângi, ce ai pierdut….?! Credeam că și lacrimile îmbătrânesc! Și curg mai rar.
- Mai rar, mai rar, dar tot curg.. pentru orice plângi când ești bătrân. Ești mai rău ca un copil. Plângi pentru lupi, pentru vlăstari. Uneori plâng și pentru viermi.  Ha! Ha! Da!Da!  Să nu râzi Pentru viermii ce mi-au ros părinții și frații.  Au fost deportați peste Nistru în 41.. Eu aveam un an și am scăpat ascunsă la o vecină inimoasă. Așa de inimoasă că peste 3 ani  m-a depozitat ca pe o cutie cu lucruri nefolositoare la orfelinatul  din oraș. Pe tata îl chema Orion Șfanț. Cică ar fi avut sânge de evreu. A avut pe dracu să-l pieptene. A fost sărac lipit pământului. Mama moștenise 3 arii pe o pantă înspre pădure unde nici tractoarele comuniste nu au putut înainta. Au rămas câțiva ani buni, țărani independenți. Numai că tata avea o meteahnă grea. Îl iubea Șlibovița și viceversa . Acolo unde locuiam în Leleasca , la marginea pădurii , nici drum nu era până la noi în pantă, am fi putut să stăm liniștiți multă vreme dacă tata după ce se cherchelea nu devenea tare-n clanță... Făcea cinste la toți ,,La Trei Cerbi,,, o crâșma mai mare decât biserica din sat. Ar fi rămas la fel de vânjos în ochii mei dacă nu mi-ar fi povestit mai târziu doamna Ana, fiica părintelui Asanie,  nimicniciile ce ne-au dus la sapă de lemn și închisoare. Ghiorlanul jignea și se chefuia nemțește și împărțea economiile mamei strânse cu trudă, în fiecare duminică. Zicea : ,,Dumnezeu a făcut ziua aceasta să ne tragem sufletul,,. Și-l trăgea dar barbotat prin damigeana de rachiu. S-ar fi luat în gură și cu Ceaușescu dacă ar fi intrat pe ușă când era beat. Și iată că-ntr-o zi  intră pe ușa unu mai mic, vărul primarului, fost legionar,  Voicu Gorobleț. Unul bondoc și el șprițuit când îl văzu pe țăran în cizmele de cauciuc și pământ și haine ponosite, vociferând, zisese așa în zeflemea:  ,,Ia uite s-a suit scroafa în copac,, și se pusese pe un râs  mai degrabă grohăit.  Atât ia trebuit lui Șfanț. S-a aprins ca un rac și mi l-a apucat de guler trântindu-l de mese. Dar secretarul era însoțit de aghiotanții săi și săriră pe zdrahon. După ce se chelfăniră până le mai ieși băutura din cap, chemară miliția și îl băgară la zdup. Acolo l-au ținut patru zile bătut, fără mâncare până a recunoscut că e evreu și l-au trimis în Transnistria.  Mama a făcut plecăciuni și plângeri și la județ dar degeaba. Spuneau că e irevocabil cazul. A fost și la capitală, la București și îi promisese un domn Șerban, cumsecade om, un domn în vârstă cu părul alb îmi mai povestea mama. Dar era prea târziu . Orion încercase să fugă și-l împușcaseră pe lângă Bârlad, în cap. Domnu Șerban era un drac cu două fețe. După ce o pipăise pe mama, încercând să se urce pe ea de câteva ori în biroul lui de mahon fără nici o izbândă, când totul se dovedise a fi în zadar , îi spusese pe un ton înghețat : ,, Hai femei ia-ți papornița și cară-te. Nu ne vedem capul de treburi!,,  . Al dracului înger! Unde era acum omul tăcut, ce-ți transmitea miere și bunătate. Unde era vocea aia, atent articulată, bățoasă, respectuoasă?! Lumea e plină de astfel de gunoaie, îți zic eu….
 Desfăcu o altă sticlă de cinci sute de mililitri de Milcov, sorbind ca pe o licoare magică conținutul caramelizat, dulce de-ți lăsa gura apă.
- Astea le-am șutit din magazinul din sat. Doar nu crezi că îmi arunc pensia de 342 de roni pe băutură. Atâta mi-au dat comuniștii după ce le-am umplut hale de pantofi la Guban, 32 de ani. Jigodiile..!  După câteva clipe se-ntoarse brusc spre Alexandru și-l țintui cu privirea cum fac cei ce se pregătesc să spună un secret.
- Ia ascultă!
- Da..! îngăimă Alex oarecum surprins.
- Dacă ți-aș spune că  pădurea asta,  piatra pe care stai sunt toate iluziile sufletului tău. Piatra pe care ochii mei o văd nu este așa mată și tânără ca cea pe care tu o vezi! E roasă de vremuri cum sunt și amintirile sufletului meu!Ce ai zice?!..
- Aș zice că ești nebună!…Și se puse pe un râs strident, forțat. Râdeau în cor , încercând să se suprapună ca într-o operetă jucată de amatori. Pe urmă se lăsă o tăcere binemeritată. Subit deveniră iar doi străini. Doi oameni care, deși își vorbesc pentru prima dată, se simt la un moment dat confidenți de cea mai înaltă speță. Încrederea într-un astfel de călător ce-ți traversează viață fără nici o noimă se dovedește a fi una marcantă. Dar atât. Apropierea implică anularea mărturisirilor. Și de cele mai multe ori ei reapar pe traseul tău ca niște meteoriți meniți să te mai răcorească puțin atunci când simți că iei foc.
……

II

Când a ajuns cu lemnele acasă , doar televizorul Loewe pâlpâia frenetic într-o lume uriașă închisă într-o cutie mică de plastic. Îi plăcea să-i urmărească așa mult timp până când îi amorțeau picioarele sau venea Tarzan și se gudura pe lângă el. Și ei erau acum într-un televizor mai mare, biete victime ale propriilor plăceri. O lume râdea de altă lume. Alex își freca privirea de geamul îngust familia. Dar în sinea sa, acolo unde nu vroia să umble des, nu simțea asta. Mara fusese deja însărcinată când se cununaseră la primărie. Mara fusese leacul Dorei și leacul acesta doar calma , nu vindeca.. Nu mai primise nici o veste de la cea din urmă. Vroia și el să se întoarcă acolo unde eșuase acum câțiva ani. Să-ncerce din nou. Știa că va pleca oricum dacă nu în seara asta monotonă poate în seara următoare. Era doar o chestiune de timp. Două lacrimi mici se uscau încet pe obraz. Îi iubea dar mai mult se iubea pe el însuși. Se dojenea cu gândul că în cele din urmă îi va chema și pe ei - să-l vadă și să-l admire sus, atârnat de aripile succesului - acolo unde tramvaiele și mașinile mișunau ca fluturii noapte, beți de câte un far. Și el alerga aidoma lor, atras de lumina vânzolelii, de gratiile încinse ale unei lumi poluate. Simțea că nu acesta era drumul drept dar era ca un pește prins - odată ce a pus buzele pe momeală nu mai are cale de întors – când va obosi va fi tras pe mal.


,, Îmi vine uneori să mă piș de pe un nor cu o ninsoare caldă peste dealurile mele , să-mi bat joc de lumea asta a păpușilor de pluș ce se dau drept oameni. Păi bine mă  labagiilor , voi ce odată cu mâinile înfipte în ciolan vă băgați mai întâi curul și apoi fața, mai aveți tupeul să profitați de pe urma proletarilor veniți din câmpii ca muștele la căcat ?! Ar trebuie să vă scoateți pălăriile preumblate , șepcile hip-hop ,să vă despuiați de hainele năclăite, îmbibate în ură și transpirație, să vă închinați noilor sosiți. Să plângeți bă când trec pe stradă cu buzunarele goale, deșuchiați,cu mi se ruperea pe tâmple  și nebăgarea de seamă lipită de popou. Voi ăștia cu merțane  și ochelari Ray Ban, cu turbulențe de intelectuali, - dar nu! Tot voi vreți recunoștință, să fiți admirați ca șopârlele când ies la soare să se bulească, să vă lingem tot noi în cur până ne ard limbile și să râdem la fiecare dumă proastă pe care o scremeți voi. Și babalâcii etrusci sunt mai cool mă, mai nervoși, mai iuți cu pițipoancele lor gossip,- paralitici ce vă târâți organele umflate prin cluburi după pizde. Hai sictir!  Cel mai mult mie scârbă de subcoștientul păduchios ce tânjește și știu că puțin din ei am să ajung și eu când o să dau iama în blana boierilor - ca un hapsân am să intru în turma lor și degeaba am să strig eu atunci - ,,bă eu nu sunt ca bulangii ăștia, eu citesc Hamsun , Miller,Bohumil și voi mă amestecați cu căcații ,, - dar nimeni nu mă va auzi în larma îmbâcsită .De la pupitru mă vor vedea ca pe unul agitat ce sare în sus ca titirezul și croncănește obscur ca un corb prost, zbiară ca o scroafă să iasă el în față, să fie el primul în rândul codașilor. Ce ție și cu ăștia! Și apoi tot una e dacă te faci muci după ce buchisești despre Mâșkin sau după ce-ți snopești în bătaie consoarta, sau după ce muncești zi lumină ca orbul,pentru siguranță,- pretext să te îndobitocești, să ai ce să regreți pe patul de moarte. Dar nu asta ne deosebește. Categoric nu asta. Ceea ce ne separă pe noi este abnegația cu care înotăm prin lături spre mal, spre casă. Ajungem înaintea embrionilor programați,aranjați , mult mai înzestrați pentru că nu ne uităm înapoi, nu privim decât drept.  Plec. Vin la tine orășelule.,,

vineri, 14 decembrie 2012

Cap. 1




  Când am intrat în casă, totul era răvășit. Singurul pat era întors cu picioarele în sus, strivind salteaua sub care zăceau cărți rupte. Deși eram panicat în momentul acela totuși o copertă îndoită îmi siluia atenția sau poate că titlul incomplet : ,Împăratul Muș.., . Ema nu lăsase nici măcar un bilet de adio. Se mulțumise însă să-l lase pe Mircea să-și bată joc de camera mea închiriată. Eram furios și în acel moment îmi perindau imagini viitoare în care îl snopesc în bătaie pe proaspătul ibovnic. Dar titlul îmi aminti iar prezentul penibil. Aș fi vrut să fug de acolo , să las totul baltă. Dar nu puteam, un sentiment obsedant de învins, deși zăream nimicnicia ei, nu îmi dădea pace. Mă gândeam la vorbele tatălui meu vitreg : ,Cel mai deștept cedează primul., la râsul său sarcastic. Ar fi fost fericit să mă găsească într-o astfel de situație. Sau poate că nu.. exageram eu.  Mi-am aprins o țigară, un clișeu necesar. Tremuram.  Să cedez acum!..Era de neconceput. Vroiam să epuizez războiul astă mojicesc.
  M-am apropiat de fereastră. În astfel de momente eram ahtiat după mersul oamenilor mediocri de la înălțimea etajului patru. Activitățile lor banale de pe bulevard mă mângâiau.
-  Ce faci acolo?  Aceeași privire bolnavă, nevinovată ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ema afișa o postură tâmpă a feței dar numai pentru o fracțiune de secundă ca apoi să se transforme în ceva jinduit, o frumusețe morbidă asupra căreia nu aveai nici o forță. Părul lung negru dar nu îndeajuns ca ochii mari, contura umerii bine conturați, lăsând întreg trupul lung și subțire să atragă.
- Ieși afară! Blufam. Vroiam totul sau nimic.
- Nu vorbi așa. Din cauza ta am ajuns aici.
- Din cauza mea se învârte pământul!? Din cauza mea ești tu așa nesigură?. O trestie în bătaia vântului. Și nici măcar al unuia singur..
- Insinuezi asta pentru că nu poți să recunoști că tu m-ai făcut așa. Tu m-ai subțiat! Edi..
- Eu?.. Te-am lăsat așa cum te-am găsit.. muabilă și proastă.
- Te auzi cum vorbești?  Astă e adevăratul tău caracter. Mizerabil..
- Îmi las cuvintele să se-mbăieze în ceea ce tu ai creat. Mocirla e a ta , tu ai adus-o pe picioare.
- Și tu care ești matur ,ar fi trebui sa fii mai înțelept și ce ai făcut ? Ai împrăștiat-o peste tot.
- Ai venit să-mi speli picioarele?! Târfo…
- Nu..Am venit să te rog să fii colecționarul meu..
- Ești încă larvă, și nu sunt încă sigur de metamorfozarea ta.
- Atunci du-te dracu! Ochii încețoșați hipnotizau orice urmă de luciditate. Am uitat de tot.
- Ema! …
- Nu te apropia! Nu vreau să te mai văd…
- Și ce cauți aici atunci?
- Asta! A aruncat un teanc de cărți legat atent cu sfoară galbenă. Erau cărțile ce le țineam la ea. Adolescentul de Dostoievski, Învierea de Tolstoi și încă ceva. Cel mai mult îmi țintuia privirea sfoara de un galben aprins, atent tăiată. Știam că făcuse toată treaba cu o meticulozitate ieșită din comun. Era unul din puținele lucruri pe care i le admiram. Am atins ușor sfoara și am încercat să simt jocul degetelor subțiri, lentoarea mișcărilor. Când le-am ridicat ea deja plecase. Urmau alte trei luni sau poate patru în care era de negăsit.

miercuri, 20 iunie 2012

Ceea ce nu spusese Cezar


                                      
 Aștepta de cel puțin 2 ore și nici urmă de ea. Parcul Rozelor era imens și deși îl traversase de câteva ori, parcă intrase în pământ. Cezar cu ochii săi blânzi,taciturni îi înțelegea neliniștea.Era singurul din parc în care putea avea încredere, cel puțin asta simțea.
  - E o farsă tâmpită?Își bate joc? Și tu faci parte din asta nu? Mă disprețuiești pentru că eu sunt fraierul!?.Dar dacă eu aș fi fost cel cu planul? Treburile ar fi stat altcumva nu?
- S-au poate tu ești la fel de nevinovat ca și mine. Ești un naufragiat al sorții.
- Ce dracu e așa de cald azi!?
Un tip înalt, astenic se aproprie de ei
-  De vă mâniaţi, să nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mânia voastră! Nu daţi ocazie
diavolului.
Prima dată Dragoș se uită la ochii lui Cezar ce se aprindeau  parcă însuflețiți de cuvintele onctuase căzute ca un tăvălug în capul lui , ziua pe o torpoare greu de suportat. Se stinseseră  numaidecât, pesemne că și Cezar avea aceeași părere despre pocăiți. Cu o față în care tot timpul obediența și fățărnicia se țineau de mână strâns în mintea lui, pocăitul continuă cu pledoaria.
- Mă privești cu neîncredere, departe de mine gândul de a-ți face rău. Pari tulburat și în astfel de stări nu este indicat să-l chemi pe Baal.
- Dar cine l-a chemat? Era o simplă înjurătură.
- Păi tocmai asta e prima greșeala. Așa se și vrea . Numele lui să pară lipsit de importanță încât să fie chemat la orice pas.
- Se vrea acum  să zicem ca tu să ai grijă de Cezar în locul meu?! O tânără ne-a încropit și de două ore e de negăsit.Dacă stai aici lângă fântână cu siguranța va reveni în cel mai scurt timp.
- Acesta este drumul tău, dacă eu aș accepta tu vei avea de pierdut mai târziu.
- Da ..Cu siguranță ..Îți este frică, recunoaște!
- Frică...Dar aici nu este vorba de frică…Este destinul tău…
- Destinul ți-l faci cu mâna ta! Dacă acum să zicem te-aș izbi cu piatra aia mare de acolo! S-ar aștepta cineva  la o astfel de mișcare?
Cezar era un bun arbitru al poliloghiei aprinse dintre cei doi. Și la sfârșitul unei riposte Dragoș își lua doza de satisfacție din ochii mari, negri ce-l aprobau de fiecare dată. De data asta însă nu. Acum pupilele sale erau la fel de dilatate ca și ale pocăitului.
- Ăsta e drumul șoptit de cel ce adineauri l-ai chemat..tinere!
- Bun! Am anticipat asta!... Am o singură întrebare pentru tine credinciosule! De ce nu suntem toți egali, de ce unii deși plini de credință nu au ce pune pe masă iar ceilalți drogații  lipsiți de orice Dumnezeu risipesc în fiecare zi aproape cât ar consuma un plod subnutrit într-o lună?
- Toți sunt copii Lui. Probabil cel ce acum uită de cuvânt mai târziu se va întoarce acasă, iar ceilalți vor cunoaște împărăția Lui privind de sus cum se zvârcolesc cei ce s-au ghiftuit cu bunătățile vieții.
- Și dacă purgatoriul nu este decât o invenție pentru a potoli prostimea…?
- Iată o îndoială…..
O ploaie deasă neagră ștergea soarele de pe cer.Aveai impresia că cineva de sus scăpase o găleată uriașă cu apă. Pocăitul dispăruse.
- Cezar! Uitați-l el este!Vino aici!țipă un puști smead, pistruiat.
Labradorul lătră pentru prima dată! Un jandarm hâd și un polițist comunitar pipernicit se apropiau de Dragoș.
- Dă-i drumul tinere nu înrăutăți lucrurile! Haide-ți în dubă!
- O tânără mi l-a încredințat acum câteva ceasuri..
- Da da! Știm de atunci îl căutăm și noi.Mișcă la mașină!Uite aia albastră parcată la intrare.
- Vă jur! Nu am de a-face cu …
- Nici noi nu avem.Tu crezi bă derbedeule că mi-am pierdut 2 ore pe ziua de azi degeabă?!Mișcă-n irodul mătii în mașină!
- Doamne Iisuse ajută-mă! E o neînțelegere…
- E pocăit din ăla măh cred.Aștia ce o dau cu Dumnezeu până îți iau mințile.Ha ha!Dar noi avem psihicul tare mă! Auzi! Hai repejor că sunt ud leoarcă.
O palmă grea noduroasă făcea cunoștiință cu omoplații osoși ai lui Dragoș.Își aminti cu ocazia zguduirii întregului conglomerat uman că nu mâncase nimic de 2 zile de când fugise din internat și acum îi stârnea greață orice gând gastronomic. În dubă își mirosi pielea jilavă și zâmbi. Mirosul avea ceva din lumea zgomotoasă de afară, potolită acum, amuțită de ploaia torențială. Își aminti de pocăitul uscat și de cuvintele sale - bunătățile vieții -, pe Cezar vroia să-l vadă din nou.. Când se uită la cei doi în uniformele lor largi, rămași la fel de gălăgioși și ursuzi se puse pe un râs puternic, plin de viață.

luni, 11 iunie 2012

Lacrimi și parafină


Avea puțini prieteni și asta nu pentru că nu era un tip sociabil. Din contră era extrem de sociabil, uneori chiar dădea dovadă de prea mult zel și dacă persoana respectivă era pe măsura lui de bună, imparțială, deschisă cu darul de a iubi frumosul, totul era doar armonie. Cel puțin asta credea despre el, Eduard. Știa că meteahna lui cea mai mare era expresia zeflemitoare ce o avea chipul său în stare de repaus. Îndată însă ce se schimonosea la orice grimasă devenea caraghios. Era uimitor cum două imagini diametral opuse, bufonul și cardinalul împărțeau același chip.
 Intrase de câteva minte în Catedrala Mitropolitană și admira moaștele Sfântului Andrei. De fapt era o falangă , un ciot maroniu închis într-un ochi de sticlă transparentă. După ce-și opri telefonul mobil, scrută întreaga sală încercând să prindă într-o singură fotografie cei câțiva enoriași ce se fofilau de la o icoană la alta. Se gândea: oare câți dintre ei cu câteva ceasuri în urmă, leneviți în propriul lor habitat încălcaseră cu bună-știință multe din cele zece porunci. Își ceru iertare pentru gândul malefic, aruncând o uitătură pioasă în sus. Se apropie timid de altar pentru a îngenunchea și a încerca să comunice cum numai el știa cu Cel de Sus. În toiul rugăminților sale nu rezistă să nu întoarcă capul la țipătul ce trezea toți sfinții de pe pereți. Un aurolac râdea dement în fața ușii de la intrare și un cor de Șșsst se repezi spre el parcă într-un sincron aparținând unui film de Hitchcock. Câțiva bărbați credincioși mai mult îl târâră afară unde câteva interjecții nu tocmai plăcute auzului fin ortodox se terminau subit în fâșâitul smucit al gecii cerșetorului. Își luă poziția inițială însă nu înainte de a nu fi observat domnișoara drăguță de lângă el ce cu ochii înlăcrimați implora divinitatea să o ierte sau să-i ofere o nouă șansă. Ar fi vrut să oprească totul în jurul lor să o îmbrățișeze, să-i ofere el soluția problemelor sale atunci pe loc. Se rugă și pentru ea iar când se pregătea să se ridice din șezut observă cu stupoare că piciorul drept îi amorțise binișor dar nu schiță un gest în privința asta mergând apăsat spre ieșire. Când plăti cele 3 lumânări pentru a le depune, 2 dintre ele în camera viilor și alta în cea a morților, îi atrase atenția lentoarea cu care preotul număra restul și așa nu suficient de mare, renunțând la el în ultimă instanță nu înainte însă de a nu fi muștruluit de privirea rece, sfredelitoare a părintelui.
- Părinte dar fără corul bisericesc..la ce sumă se ajunge…?!
- Stimabilă doamnă se oferă un avans de 200 de roni la început apoi dă nașul cât crede el de cuviință pentru slujbă! Dar nu mai puțin de 600 de roni!Pentru cor se mai achită alți 300.
- Aah..! Da părinte am înțeles..
Eduard rămăsese cu gura căscată la cei doi, vrăjit de personajele sale ce șușoteau apatic, nestingheriți după tejgheaua cu lumânări. Plecă în cele din urmă atunci când cu ochelarii pe nas și masându-și ușor barba preotul se pregătea să-i adreseze câteva reproșuri ecleziastice.
Afară ploua mărunt și era bucuros că scăpase de mirosul apăsător de fum și parafină arsă. Se gândea din ce or fi fost confecționat fitilurile. Aveau cantități considerabile de plumb încât să depășească limitele normale din încăpere?Sau lumânările fabricate de loja companiilor creștine nu conțineau așa ceva?! Mirosul arăta că vrea să facă parte din clasa aparținătoare aurolacului. Zâmbi la astfel de gânduri puerile și odată cu zâmbetul se așternu în fața ochilor săi domnișoara de adineauri ce părea să nu aibă nici măcar 19 ani împliniți. Nu se putu abține și o întrebă onctuos :
-  Îmi cer scuze! Dacă există o modalitate de a te ajuta în vreun fel!? Avea acum o față intermediară între cea de bufon și cea batjocoritoare. Ochii păreau sinceri și hotărâți în schimb. Ceea ce-l salvă de la o scenă nu tocmai plăcută pe scările catedralei, tânăra noastră o fire irascibilă pregătindu-se de o scenă impulsivă. Dar totul se topi în fața privirii blânde a lui Edi.
- Ce urmărești de fapt cu această întrebare?
- Absolut nimic..sincer!
- Imposibil! Dacă nu ți-ai fi urmărit scopul atunci nu ar fi existat întrebarea. Nu?
- Nu. Adică da..Starea ta mi-a stârnit sentimentul de a-ți veni în ajutor. Atât.
- Mda..Faci parte din categoria oamenilor ce vor să facă un bine doar pentru a-și hrăni propriile impulsuri egocentrice?
Tonul creiona parcă un dialog vechi din Stendhal și privindu-se  mai atent zâmbiră. Știau că se gândesc la același lucru.
- Renunțăm...…Ce zici? Bem o cafea?
- Aaa! Atât a durat piesa? Ha! Pe terasa Evolution  într-o oră. Între timp eu mai am ceva de rezolvat.
Smiorcăita din fața amvonului avea acum un zâmbet cât o față de om pe care ardeau 2 ochi negri jucăuși, gândea Edi. Dar îi plăcea asta. Nu știa încă dacă el avea puterea asta de a transforma oamenii sau dădea numai peste cei ușor schimbători.
 - Domnu poate dorește un buchet de flori? Pe sub ridurile adânci putu să-și imagineze făptura aceea jovială, naivă ce și ea plânsese cu siguranță în biserică apoi imediat își dăduse întâlnire în sat cu vreun orășean sezonier venit la bunici sau unchi. Primele palme nu-i dăduseră de bănuit nimic din sfârșitul searbăd, lepădat de o bătrânețe liniștită. Dar ea păstra ceva din fosta sa sosie, ceva plăcut ce-l hipnotiză pe eroul nostru.
- Doamnă știți ceva! Dați-mi-le pe toate! Era entuziasmat, știa că abia doar peste două săptămâni va mai primi următorii bani de acasă. Nici că-i păsa, o să se împrumute ca de obicei și gata. Mare îi fu mâhnirea când văzu că bătrâna era așteptată pe o bancă de pe alee de un bețiv cărunt,slinos cu o mustață bizară, lunguiață. Viața își lua bidivii în hățuri neținând cont de visele acestora și doar de necesitățile și viciile lor.
      ***  
-   Aici ne-am întâlnit prima dată , parcă! Nu?! Știa ,doar vroia să arate că i se rupe.
-  Nu era la D arc ? Da, aici era! Uitasem! Bine știam dar nu știu de ce aveam impresia că la D arc.
-  Trebuie să punem punct!Ce zici? Pisica rămâne la mine și bineînțeles și acvariul. Să ne înțelegem de la început. Când o privea și acum după 3 ani de când o cunoscuse încă îl mai atrăgea silueta delicată perfectă și părul tuns scurt. O imitație Audrey Hupburn  reușită.
- Pisica!Nu!Nici în ruptul capului!
- Ada deja din cauza lui Tomy ..Trebuia să fim de 2 luni despărțiți!Ce dracu tragem mâța de coadă. Fix asta facem! Din cauza unei pisici…
- L-ai găsit în fața librăriei Carte de Nisip! Nu? Așa mi-ai zis când ai venit cu el la terasă…
- L-am cumpărat, te-am mințit. Unde crezi că găseam la ora aia un pui de birmanez pe stradă așa!
- Minți Edi! Știu când minți..Te strâmbi ca o mironosiță când ascunzi ceva..
- Hai! Gata! Știi ce? Tot timpul am vrut să aflu motivul pentru care plângeai acolo în biserică . În prima zi , îți mai amintești? De atâtea ori am insistat și totdeauna te ai codit. Ce zici? Îmi spui azi?
- Nu-ți spun! Și luă o față bosumflată dar atrăgătoare în același timp!
- Ar trebui să avem câteva genți pline cu măști! Am fi tare caraghioși umblând cu gențile după noi prin parc, în cafenele așa ca niște veșnici călători.
- Da sigur! A vorbit acum scriitorul ratat din tine. Nu? De când te știu, te chinui să termini romanul Oamenilor dereglați și degeaba. Deja ești plictisitor.
- Romanul încă nu are titlul și s-ar fi numit Oameni Pierduți... Dar ce să așteptăm noi pământenii de la zeița Ada a Lunii și a lui Marte cel Prost.
- Uite vezi cine începe? Măcar ești în stare să recunoști?......
- Am glumit Ada! Ursus a vorbit acum! Gata!
……..
***
Când m-am întors de la gara aerul parcă avea așa un iz prefăcut, știam că nu trebuie să-mi pară rău după una ca Ada dar ceva din mine parcă se desprinsese și plecase odată cu trenul spre Motru. Când am ajuns în centru, am găsit aceeași bătrânică cu pomeții osoși,livizi întinzându-mi o mână zbârcită cu flori de câmp albe.
Odată intrat în biserică, mirosul ars de lumânare îmi stârnea repulsie și neliniște. Preotul cu ochelarii căzuți pe nas asculta văicărelile unei credincioase. Moaștele rămăseseră în același loc și în fața altarului aplecat am încercat să mă lămuresc cu Cel de Sus asupra trăirilor mele din ultimi 3 ani, timp în care nu mai călcasem în casa lui ce-i drept. Mi-am dat seama că oamenii de acolo sunt toți împinși de nevoi. Ei vor ceva în schimbul credinței lor. Bani, sănătate, iubire, împliniri, etc. Prima dată intrasem împins doar de o curiozitate plată, acum vroiam lămuriri. Credeam în sinea mea că el ar fi fost de vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat.
Abia când am ieșit am observat că aveam ochii încă umezi.
- Îmi cer scuze că îmi permit!...Cred că ați pierdut …
Îmi întinsese cartea ce abia o cumpărasem de la intrarea din biserică: Istoria religiilor de care se pare că uitasem complet, degetele albe și subțiri. Un păr negru bogat ascundea chipul unei fetișcane cu ochii mari, curajoși.
- Mersi!....

joi, 31 mai 2012

Hapsin


- Tremură carnea pe tine!Ia pastila asta!Poftim! Doamna Hapsin își frământa mâinile, vădit stingherită. Ultimul cuvânt fusese destul de încărcat și Filip privea discul alb,cretos ca pe ceva malefic. Își implantă în doxă ideea că dacă o să o înghită nu numai că frisoanele sale nu vor înceta dar exista pericolul iminent ca viața lui să dispară. O ura pe bătrână. Mirosul ei jilav încă îi mai persifla nările într-o continuă contracție. Nu-și putu abține privirea să nu atârne de carnea puhavă a nasului inform, veșnic rozaliu de la păhărelele de Milcov ce zăceau nespălate pe masa din bucătărie uneori și săptămâni.
- Nu vreau! Plec! Răspunsul nu era cel așteptat și fața întunecată a proprietăresei era ultima imagine întipărită inconștient în mintea chiriașului multă vreme de aici înainte. Imediat aerul de vară de afară devenea rece pe trupul încins. Tremura dar nu-și pierdea cumpătul. Știa că nu poate muri dintr-o simplă febră deși un gând codaș era complet convins că au existat cazuri în care mulți își dăduseră ortul popii pentru lucruri și mai mărunte.
 În prima bodegă întâlnită servi 200 de whisky irlandez și asta nu pentru că obișnuia dar  mecanicul pe care-l găsise atunci când avusese mașina în service, golise două sticle de Jameson în fața lui fără să piardă din echilibru. Bețivii aveau așa un fel ciudat de atracție pentru el.
Un octogenar  ce abia se mai ținea pe picioare îl bătu pe spate parcă cu forțele celui de acum mulți ani, zâmbindu-i costeliv:
- Tinere! Permite-mi! Robu Pastelian! Hai noroc!Ciocniră tacticos.
- Știi! Există două feluri de bărbați: Cei care beau cum trebuie și ceilalți ce nu pun gura pe alcool. Ultimii ajung cei dintâi întotdeauna spre sfârșitul vieții. Așa că… Tu se pare că înțelegi asta mult prea vremelnic!? Nu!?... Termină într-un râs zgomotos, sincer dar extravagant în același timp. Filip compară râsul cu întreaga viață a bătrânului.
- Domnule Pastelian! Dumneavoastră ați iubit vreodată? Fierbințeala de la Jameson era plăcută și lăsa în urmă frisoanele.
- Ha!Îmi plac întrebările nemijlocite! Păi tu crezi că dacă nu aș fi iubit aș mai fi fost aici, acum? Muream demult. Și chiar dacă nu aș fi iubit în adevăratul sens al cuvântului, mi-aș fi închipuit măcar în ăștia 79 de ani și aș fi reușit cu siguranță să mă conving când am iubit, pe cine și de ce?! Ha Ha Ha!
 Părea că merge pe principiul: El își cântă, el și joacă! Se transpunea în cel de al treilea interlocutor ce se tăvălea de râs la propriile rime fantasmagorice. Era ilar și simpatic.
- Nu am fost niciodată căsătorit! spuse Pastelian pe un ton nou, serios. Și nu pentru că nu am avut pretendente. Cred acum că totul s-a datorat situației mele precare atât spirituală cât și materială. Niciodată nu am putut să-mi depășesc condiția. Mi-a fost frică de eșec mai mult decât orice. Mi-a fost teamă să nu-mi dezamăgesc părinții, prietenii și astfel practic am făcut jocul lor. Am rămas acel om mediocru lipsit de inițiativă. Hi Hi! 
Filip nu numai că nu asculta acum dar îl măcina un gând. Nu se gândea la Ema de care se tot despărțea o dată la 3 luni deși datorită ei pusese inițial întrebarea. Se gândea acum la doamna Hapsin. Ar fi dat orice să o vadă moartă. Își imagina diverse ipostaze în care odată îi zdrobea țeasta cu maiul vechi lipit tot timpul de peretele plin de igrasie din spatele casei, altă dată pur și simplu înăbușind-o cu o rafală de pumni. Își șterse speriat gândurile dezgustat și ascultă mai departe rătăcirile bătrânului:
- Uite de exemplu regret că nu am ucis niciodată o ființă omenească. Dacă aș fi făcut-o și aș fi păstrat secretul până acum aș fi fost extrem de fericit. Simt asta. Dar nu orice făptură nevinovată. Și una lipsită de orice mijloc de-ași depăși condiția mojică așa ca mine. Astfel toate puținele ei șanse mi-ar fi revenit mie de drept și cine știe dacă nu chiar reușeam să sparg gheața apoi! Hi Hi!
Fusese îndeajuns. Filip se repezea ca un vârtej spre casa doamnei Hapsin. Nu putea desluși toate stările intermediare doar sfârșitul violent al gazdei.
- Duhnești a alcool băiete! Nu am cunoscut oameni sus puși pătrunși de patima asta de la o vârstă așa de fragedă! Poate că unii sunt sortiți să nu-și poată depăși speța umilă indiferent de cât de mult viața contrar așteptărilor îi ajută.
 La început mila îl îndemna să renunțe dar năduful pus în ultimele ei bălmăjeli îl lămuri. Cum să nu ucizi un asemenea vierme!?gândea. Cu o lovitură atât de rapidă încât sărmana făptură nu mai avusese timp nici măcar să priceapă ce i se întâmplă , gâtul gâlgâia ultima ei suflare sub asprimea cuțitului de pe masă. Știuse de la început că va regreta apoi dar cel surprinsese cel mai mult era abilitatea criminalului de  moment, neantrenat și asta îl măgulea.
 Se trezi ca de obicei sub tunetul înjurăturilor ei! Deși se închina în fiecare noapte înainte de culcare , zorile o găseau cu dracii în gură.
- Ai să dormi până mâine cred! Nu faci nimic toată ziua. Stai și zaci ziua în amiaza mare. Treci și rânește odată!. Încă trăia?!.. Era imposibil doar ce o lovise..Dar nu..Acum era Porfirie Hapsin, soț de 44 de ani, cărunt, sfrijit, supus.