**

Azi sunt un gol perfect ,

Am mii de musafiri în mușuroi,

Rotunzi și lacomi se așează la masă,

Eu nu sunt acolo.

Insipidă vulgară fugărindu-mi intențiile de a te uita.

Rază de cerc nu mă opresc niciodată

Trec dincolo de coală, masă, ușa proaspăt vopsită

Mă sting printre picioarele goale

Rabd când râzi deși te-aș sfâșia în frunze

Foșnind în  sunetul ce închide pleoape,

Te ating aievea

Dar tu dormi singură-n altă mână-ntinsă 

Și noi ne-nchipuim

Tu ai aripi iar eu scrijelesc  în coarne

Cu minciuni legați la ochi în alte părți din lume-ngânând

În șoaptă , - Aștept dar pana când?.. Și dacă e un vis și vorbele-n vânt

Dispar ca nisipul ars de soare și de pașii târâți de pofte

În depărtare, mă uiți pe zi ce trece

Doar eu slujesc mirat răbdării de a închide-n brațe trupul gol,

Îți construiesc un chip apoi o minte așa cu mii de gânduri ca un stol

Apoi a doua zi te uit și o iau de la alt capăt de al tău.

În pași de tango

 Îmi treceau prin minte momentele grele ale prietenilor mei apropiați. Deși acționezi ca un adevărat creștin atunci, sacrificând orice pentru a-ți ajuta apropiații, în ungherele memoriei tale de om educat în stilul unui –working class hero-  , ascunzi monștrii satisfacerii. Sunt iuți , nu-i poți opri să-i analizezi, să vezi ce pitulă ei la spate. Nu știi de ce cu o fracțiunea de secundă înaintea unei compătimiri extravagante , apar și atunci vinovăția aia moștenită de la mamă îi sperie.  Complexitatea sistemului pe care stadiul actual al evoluției ți-l bagă pe gât, îți multiplică stările afective ajungând la un moment dat să uiți cine ai fost și ce ai vrut la început înainte să cunoști. Bine, aici omul drept, un cathar  get beget  ar răspunde simplu -  Indiferent cât de multe gânduri deșarte trec deasupra capului tău , important e să nu le lași să-și facă cuib.  Dar atunci cum poți admira embrionul?.  Cred că în spatele fiecărui sfat părintesc , adultul matur conștientizează că face asta doar pentru a se disculpa mai târziu de orice vină. Cel mai greu e să-ți imaginezi răul, mixtura în care discernământul moare. Dacă ploaia e binele pentru plantă atunci răul ei e soarele, sunt siamezi . Începusem din anul întâi să mâzgălim pereții camerei de cămin cu citate. De multe ori stăteam holbându-ne la operele noastre visând cu ochii deschiși. Uneori le foloseam pe post de afrodiziac colegelor de cămin sensibile  pe care le inițiam în cunoașterea minuțioasă a răului și a binelui.

Suburbia

Toți din jurul meu parcă înnebuniseră. Mă trezisem  într-o lume deformată, goală . Doi rotofei în vârstă fredonau morți de beți  versuri încâlcite ce păreau a aparține unui cântec vechi- Căpitane de județ. Un polițist aflat la câțiva metri mai încolo, tocmai oprise un șofer și îi explica să se întoarcă cu actele complete și cu cele doua foi lipsă de 100 de roni . Toți erau egoiști azi. Un altul primea cuminte câteva picioarele-n burtă. Nimeni nu se sinchisea să intervină,treceau se uitau pănă-și rupeau gâtul și atât.  Fiecare părea bine spilcuit dar ochii îi erau duși pe alte meleaguri.Câțiva copilandri, probabil nu terminaseră încă clasa a 8-a, abia se țineau pe picioare.Aveau fețele roșii și ochii împăienjeniți. La balconul de la 1 din blocul turn țipa unul de mama focului –Curva dracului! În timp ce arunca boarfe murdare pe geam. Vlăjganii se săturaseră de dat picioare și răscoleau  încercând să găsească ceva prețios. O țigancă cu doi puradei oprea trecătorii cu un ceas Phatek Philippe pe care-l lăsa de la 500 de euro la 100 de roni. Era un adevărat bâlci pe bulevard.  Din birtul " Snak" înghesuit între alte 2 bodegi ieșeau clienți îmbrăcați gros cu haine largi,grețoase. Mâncau semințe și scuipau tacticos ca și cum planurile lor de a mai jegmăni vreunul de rom nu erau mai prejos decât cele ale lui Dumnezeu  atunci când a creat lumea asta.  Câțiva mujici trăgeau un căruț plin de fier vechi încetișor  în ritmul golirii petului de bere, înjurându-se. Mă-ntrebam : Am stat atât de mult timp închis? Se transformaseră toți? Nu vedem unul normal, îl căutam.. Dintr-un BMW coboară altul nervos cu mâna pe cuțit  gata să ia viața celui ce îndrăznise să-l depășească. Oamenii aveau nevoie de război, revoluții, ei așa au fost învățați, cel puțin așa lăsau impresia..Viciile lor erau scumpe.  O femeie mai mult dezbrăcată  chema fiecare mașină să treacă prin ea. Blocurile mergeau toate în aceeași direcție, orașul se muta din loc. Ciorile croncăneau mulțumite de toată agitația asta.Știau că va rămâne ceva și pentru ele.  Elefanții treceau nestingheriți printre mașini. Prezența lor potolise întregul dezmăț, omul uitase de existența namilelor . Circul se muta odată cu orașul.

- Dă-te mai încolo nu sta în mijlocul drumului ca idiotul! Eram trântit la pământ. El părea cel căutat,omul normal, de ce se purta așa?  Costumul său valora cât tot ce am cheltuit eu până atunci. Era deajuns. Zdrențele ce le aveam pe mine stârneau repulsia tututor.Vedeam asta acum în ochii lor. Mă gândeam la minciunile cu care ne-mpuiau capul la școală:nu haina face omul..Bubuitura a fost atât de puternică încât întreaga lume se topi în câteva clipe. Știam că dacă eu închid ochii și ea dispare pentru totdeauna, așteptându-mă să mă-ntorc cândva.

Dezamăgire

Pribegesc prin albul ochilor tăi,

Te-ntorci privire din drum doar pentru

Lumea din spatele meu.

Mă clatin sub perdeaua unei vieți ticsite de

Obiecte lustruite dar murdare pe dinăuntru,

Mint când insiști ,

Ești singura tu 

În care mă pot încrede azi .

Femeia strânsă de gât îmi poartă plozii,
Ea nu știe

Așa că mai bine o las în plata Domnului,

A mea e prea încărcată.

Nr. 33

Pasageri îngrămădiți în mirosuri de țară,

Gândurile înțepeneau ca dracii-n cârcă,

Nimeni nu avea curajul să recunoască.

Frânturi din fosta viață-mi tranșau carnea

Când încercam să mor, buruienile creșteau peste mine,

Eram melc, lipitoare, vierme,

Răutatea mea hrănea miriade de inimi.

Mă trezea mama când exageram.

În visul meu eu eram Dumnezeu,

Era greu să dăruiesc fără să cer recunoștiință.

Depășeam vagoane de oameni,

Ne obișnuiserăm unii cu alții,

Aceleași greșeli, aceleași defecte.

În pași de tango

Odată cu fiecare om se naște un vierme în  sufletul găunos . Când omul moare și viermele dispare, dar sufletul se transferă mai departe .Oricât de bine ar fi cicatrizate găurile, dârele lor rămân. Sunt unele răni trăite de viermele personal ce trec dincolo de țesutul exterior cicatrizabil. Și așa moștenim șanțurile vreunui văr împușcat de către propria soție, sau a unui tată plin de vicii, părăsit de toți doar de ștreang nu. Plătim în continuare restanțele lor chiar dacă într-un ritm insesizabil. Viermele tău e astfel atras de vechile obiceiuri, și mai mult ca sigur de foarte multe ori va accentua urmele .  Dar asta nu înseamnă că ne putem apăra nicicum de viciile vechi. Important e să le conștientizăm. Apoi să le disecăm, căutând punctul slab.Să găsim cauza și să nu ignorăm efectul. Ca un fiu risipitor ce mai întâi cunoaște răul în spețele sale cele mai de jos ca apoi să se întoarcă acasă unde e lumină și curat.E ușor să cunoști răul , greu este să te-ntorci.Astea aveam în minte atunci când o așteptam pe Dora să iasă de la coafor. Îmi era frică să  fiu văzut de careva din cunoscuții Lirii. Urma să ne căsătorim peste 2 luni.

Oameni pierduți

Oameni pierduți

   Se îndrepta spre  primul bar ieșit in cale. De fapt era o bodegă cu trei mese , o muzica  de mahala și de un casetofon murdar. Nu știai cine pe cine chinuie. O doamnă a cărei vârsta depășea cu ușurință patruzeci de ani, cel puțin așa îi lăsa impresia lui Alex, uscățivă, își chinuia obrajii trași de edentațiile vechi , cu o țigară aproape terminată. În spatele tejghelei pătate parul ei roșu, proaspăt vopsit, aspru,încâlcit părea la fel de mare cât restul corpului. Era o oră târzie la care se găsea cu greu o masă liberă. Norocul sau mai bine spus ghinionul lui Alex era că tocmai în acel moment trei tineri se pregăteau să plece fără ca unul dintre ei să-și fi amintit să achite nota de plată. Strigătul înțepător părea că vrea să trezească camera albicioasă , plină de fum :

- Hei ! Domnii mei! Nota de plată? Cine achită? Tata?!

   Alex prevăzuse întreaga scenă. Chipurile afumate ale celor trei, privirea repezită si dușmănoasă a barmaniței  anunțaseră începutul. De doi ani renunțase la primul său semestru al facultății de psihologie din orașul S… și încă avea obiceiul de a dilata unele clipe din viața sa în adevărate ceasuri de încleștări lăuntrice, scenarii imaginate, lăsând în schimb multe altele să treacă neobservate. De menționat că avea acest  nărav încă dinainte de a frecventa cursurile facultății, dar acolo învățase să-și le explice intr-o oarecare măsură.  Încerca să analizeze minuțios orice act ratat, reacții ce păreau a fi scăpări ale unui inconștient iritat în unele momente din viață. De aceea la tonul acid al chelneriței tresări , neputând ignora ușoara timiditate a cuvântul „tata”. Își imagina traiul destrăbălat, nehotărât al roșcovanei. Avea un copil, pe care-l creștea singură în garsoniera de la parter, divorțată de câțiva ani buni. Felul ei cicălitor venea ca o mânușă patimii alcoolului  de care bărbatul său se bucura peste măsură. Ea devenise așa datorită lui?! Sau invers!. Greu de stabilit. Dacă i-ai fi întrebat , ar fi dat vina unul pe celălalt.

  În astfel de momente, Alex se lăsa atras de personajele slabe, timorate ce stăteau gata să fie strivite de destinul mai mult sau mai puțin tragic. Iubea oamenii ca barmanița, deschiși, irascibilitatea fiind doar masca sensibilității exagerate, vorbăreți în ciuda lividității lăuntrice.

Deja și-o imagina cum ar fi arătat la nouăsprezece ani. Brunetă, agitată, naivă și entuziasmată de aproape orice. Fără țigară și păhărelul de coniac din fiecare seară, detestate și vehement anihilate în discuțiile ei de atunci. Atașată mai mult de mamă, tatăl mereu plecat pe șantierele ceaușiste. Lipsa lui simțită de la vârste fragede, nesimptomatică, avea să fie mai târziu supracompensată. Tatăl model devine o statuie de piatră, greu de mulțumit pe cât de greu de înlocuit, el fiind o prezență rară la nevoie. Talentul mămos de a-și proteja singurul copil înclină și mai mult balanța spre firea slabă, atât de fragilă. Timiditatea excesivă produsă de prezența unui mascul duce la o alegere pripită și eronată. Și astfel modelul se topește luând forma unui bărbat simplu atât de des lămurit de zecile de femeii că burlăcia este o stare ce tinde spre perfecțiune și ea nu trebuie complicată. Amândoi devin 2 zaruri cu 6 fețe. Pe urmă vine odorul apoi datorită lipsei de răgaz unul se aruncă-n brațele alcoolului iar celălalt în brațele unei nevroze. Și totul din cauza unui tată rar prezent, el fiind cel ce trebuie să plătească.

        Unul dintre cei doi băieți se opri , vădit stânjenit să achite în timp ce ceilalți 2 se îngrămădeau pe ușă râzând în hohote. Scund, livid cu o șapcă murdară albă dar nu într-atât încât să pălească pereții pătați din birt.  Fața fremăta de cele 2 păhărele de Milcov . Avea un tic ciudat. De fiecare dată când  barmanița se răstea la el , își îndesa șapca pe cap și tremura ușor.  Cum în acea vreme englezismele erau la modă un – Fuck  scăpă tânărului cu mâini groase muncite. Cei 3 bătrâni retrași în colțul lor complet izolat , nu vedeau și nu puteau auzi pe nimeni. Țipau și gesticulau irascibil.

  - Idioato, tâmpita dracului! Ești proastă fă? Ochii lui erau acum două puncte de granit negru sticlos ce-și fixau ținta.

- Plătește dobitocule! Femeia se aplecă peste bar , înșfăcându-l  de guler.

Alex rămânea țintuit , vrăjit de cotitura bruscă, actorii săi, atât de bine studiați, o luaseră razna. Un calm mult prea liniștit dansa în fața pupilelor în timp ce brațele bălăngăneau  în voia gravitației. Un pumn rapid, teleghidat parcă de cineva din altă cameră, șterge bărbia roșcovanei. Femeia se dezechilibrează  în încercarea ei animalică de a se agăța. Doar bubuitura de os lovit de gresia dură degajă un iz morbid. Casetofonul se oprește odată cu viața ei. O liniște rară, un mormânt deschis devine întreaga cameră. Tânărul dispăru într-o clipă .Abia atunci se opresc înmărmuriți ultimii clienți retrași, belind ochii ba la  Alex ba la barmanița întinsă pe jos. Visul nu vroia să se dezlipească de realitate , refuzând gustul dulce al himerelor, își continua drumul rece indiferent de câte ori Alex își închidea sau deschidea ochii sperând să-l păcălească. Așa cum în ultima sa secundă din  femeia își revăzuse întreaga viață, acum secundele deveneau ore pentru Alex. Părul plin de sânge părea al unei păpuși ce dormea râzând de situația bizară. Același zâmbet sarcastic afișau cei trei bătrâni, aveau în fața lor criminalul erau siguri de asta. Oare tânărul fusese doar un personaj creat de minte lui? Imposibil.. Totuși de ce degetele erau julite?  Realitatea proprie avea mult fum acum, visul era chemat să elucideze stările  ectoplasmatice .

     ***

     - Cheamă poliția! Irodul mă-sii.  Erau ultimele cuvinte ce zburau deasupra capului său în timp ce alerga ca un nebun spre pădure. Vroia să lase lumea în spate să fie doar el și orice alt animal numai om nu. Își aminti de întâmplarea  mai puțin fericită de acum câteva luni. 

În pași de tango

Aproape de fiecare dată înainte să adorm , bunica îmi făcea crucea de la creștet la piept și șușotea Tatăl Nostru. Glasul mijit avea atâta forță la cei 7 ani ai mei încât mă învăluia într-o lume mistică, hipnotică, într-un fel de transă plăcută .Eram înfășurat într-o mantie a purității, dreptății și a celor mai nobile idei născute odată cu pământul. Acum peste ani, când privesc cu ochii cosmopoliți, perfizi, ambițioși și lipsiți de orice scrupule , îi umezesc puțin și mă mint că eu am rămas la fel.  Îmi fumam atât de violent țigara încât aproape îi rupsesem filtru. Vroiam să fac o literă din el de dragul copilului nesătul din mine dar mă plictisea ideea.  Așteptam deja de 3 ceasuri și, iar Liri nu-și făcuse apariția. Avusesem timp să mă împrietenesc cu domnul într-o continuă mișcare de lângă mine. Ca de obicei nerezistând tentației îmi luasem masca unui confident ce știe să asculte, un fel de Freud pe banca din parc și-l silisem cumva să-mi spună întreaga sa viața tumultoasă. Fiecare avem filmul nostru aparte, deosebit. Fusese căsătorit de 4 ori. Trecut de 40 de ani, fumător și alcoolic împătimit nu regreta nimic. Prima lui soție murise la nașterea singurului fiu. Cea de a doua îl prinsese cu soră sa mult mai tânără-n pat la două zile de la nuntă. Iar ca drept răzbunare cea de a treia după 5 ani de concubinaj plăcut și mediocru, atunci când hotărâseră data nunții, după seara burlăcească , el se trezise într-o cameră de hotel cu Cami  pe jumătate goală iar ea era deja într-un tren spre V....  Mai târziu aflase că se-ncurcase de ceva timp cu un basarabean, având gemeni un an mai târziu. Karla cea de pe urmă era o femeie supusă, cum puțini bărbați aveau norocul să-ntâlnească, așa spunea chiar el. Numai că alcoolul îl îndobitocise în asemenea hal încât aproape o dată pe lună la început , apoi în fiecare săptămână o bătea. La început fusese doar un împins, apoi palma, capul în gură ,spre sfârșit se lăsase și cu picioare. Acum era în spital. Iar după o sticlă de coniac tremura de spaimă și de rușine. Era lamentabil. Genul de oameni ce par atât de prietenoși la început dar te-ngrozesc cu miriade de vicii unele mai grețoase decât altele. Era clar Liri nu mai vroia să audă de mine. Probabil că plecată atât de mult timp la facultate găsise pe altcineva. Dar de ce nu avea curajul să-mi spună?

În pași de tango

Așteptam în fața blocului de 2 ore și țineam morțiș să nu renunț. Vroiam să mă încarc cu ură suficientă  astfel încât să-ți rup oasele de stârpitură. Eram un abject ud din cap până-n picioare. Mii de secvențe cu tine și altul de gât îmi rodeau nervii. Te loveam de fiecare dată cu bocancul peste dinți. Satisfacția era enormă deși spre final aveam o stare de bețiv mahmur, plină de regrete și migrene iar tu îți întipăreai un rânjet cu  gura plină de sânge. Celălalt era de obicei pipernicit, cu cămăși de 2 ori cât el, schilod și obrajii supți,fugind de fiecare dată. O dată era fratele meu , de câteva ori vecinul tău de la 4 și de 3 ori eram tot eu dar mai gras și mult schimbat. Cele 37 de apeluri mă susțineau și mai mult în planul meu diabolic,  culminând cu  loviturile capului tău de banca verde comunistă  până se golea viața din tine. Uneori te înjumătățeam cu o sabie lungă , neagră cu pietre de rubin șters, cărămiziu iar din tine ieșeau șerpi cu picioare de copil și sâni roșii. Șerpii se urcau pe mine, intrând pe sub haine, piele. Mii de molecule de endomorfină  îmi inundau scoarța cerebrală și așa înecată în ploaia rece.  AI apărut târziu, ploaia devenise lapoviță, trupul ardea de febră și eu eram acum dac pierdut prin păduri de stejar împreună cu o haită de lupi. Lupii erau cu tine acum. Tatăl tău te tutuia și ținea de mână. Îmi povesteai de multe ori cum vă părăsise de ani buni fugind cu o pocăită în State.  Dar când se întorsese?

 ***

  Monstrul realității mă scutură binișor, lăsându-mi  doar o voce subțire și câteva cuvinte pocite . Îngânam  vizibil timorat ceva de genul - Bună ziua! Domnule Mircea! . Era robust, mai înalt cu un cap decât mine și avea o privire rece de om simplu, tăcut și rezervat. Nu știai la ce să te aștepți. Era un dezmăț în mintea mea. Târziu realizai că prezența mea acolo era dubioasă și pentru  o fată de 19 ani și mai ales pentru tatăl ei. Am lăsat repede o minciună să-mi ușureze cumva soarta. Deși faza cu treceam prin zonă, la un prieten, ud leoarcă și roșu ca un ou de Paște nu prea ținea, măcar nu mă făcea să par nebun de tot. La insistențele lor am urcat sus la un pahar fierbinte de țuică și după găluștile de prune minunate, alături de Liri, pierdeam șirul cuvintelor din jur odată cu numărul păhărelelor. Când mă trezii , eram amorțit, mă dureau brațele și picioarele, acum înțelegând reumatismul bunicilor sau cel puțin așa credeam. Eram într-o cameră albă cu zeci de tablouri cu Maica Domnului și Iisus. La început îmi era total străină, apoi odată cu căpătarea echilibrului mi se părea ușor cunoscută dar o cunoaștere urâtă pe care mintea mea refuza să o identifice. Era camera doamnei Carmen de la parter, vecina . Îmi aducea un ceai urât mirositor ca și dinții ei rari, cariați și plini de tartru. Am avut un nod în gât atunci când îmi povestea cum fusesem adus de Liri mai mult târâș. Îmi inundau capul imagini în care eu o loveam apoi o târam de păr și o înjuram de maică-sa.

Vedenia

Las norii să-mi intre în suflet,ploaia
se desparte de gânduri zâmbind,
prin geam te zăresc de peste nouă mări depărtare,
împletită-n furie mă cauți prin gunoaiele
oamenilor simpli.
Sunt frânghia ta de cânepă roasă
de șoarecii din zgârie-nori,
aș vrea să mă pot juca
cu pletele tale fără să plătesc.
Te pierd în mulțime,
nu-nainte de a-ți tatua poteca pe aripi dar
te-mbeți la prima rouă și uiți de vreme.
Urc scara vieții tale în speranța că poate
Vei fi mai frumoasă la iarnă.

Pitită-n van

Îmi  șterg picioarele pe preșul roz,

Iertarea ta mă uită

Pitită-n spate , în hambar

Ploaia mă lasă-n umbră.

Nu mă iubești decât acolo sus

În umbra ghindei,

Te uiți la mine și te-ntinzi

Cu milă și cu frică.

Mănânc din palma ta murdară,

Mă ierți din nou ușor,

Un gest măcar să-ți strecor

Sub bluza ruptă.

În van îmi plângi prin palme,

Să-ți las aripi, să zbori

În altă noapte

Deși tu știi că mâine-n zori

 O să mori

De gelozia mea neînțeleasă.

Adio îți spun c-un requiem fragil,

Te uiți la mine și te-nchini

Sub lacrimi și venin.

Drumul prin parc

 În lumina din parc,

redescopăr viața după pereții

albi de lapte ,tăcuți.

Copii uriași se cheamă la joacă, trezesc

leagănele din fața bisericii.

Femei tinere aleargă  cu

pruncii țipând de bucuria primelor raze.

Cascade de oameni se-nfășoară în jurul meu,

drumul e scurt.

La colț muncitorii mustăcioși par triști ,așteptând o nouă

aromă  șușotind să nu trezească

șirul de furnici ce iese din birt.

Sunt prunc  apoi muncitor,

Bețiv  pierdut în șirul de furnici,

Ajung acasă, drumul e scurt.

Fata din geam

Cerul se răzbună pe oameni,

Gândurile-s tunet,

Norii  îmi arată destinul,

Dansez eu, cătunul murdar,

 Tu, ploaia și

 Răsuflarea lipită de geam.

 Înger pictat într-o grabă,

Munții buzelor,desenați pe o sticlă,

Cătunul îți intră-n casă,

Lumea e noua ta armă

Iar eu frunză veștejită.

Mă vânturi la prima suflare,

Mă adulmeci c-un vis,

Regină perfidă pe o tablă de sah,

Pionul tău veșnic, alb am rămas.

- Nu mai cânta ca nebunul! țipă femeia trecută de geam,

Căruntă și ea ,uitată de ploaie,

Crasnic pictat în uleiul amar,

Piesele cad ,  tabla transpiră rugină,

Pionul uitat în plasa de sârmă,

Bătrânul murdar, desenat la ieșirea din ocnă.

Casa de fum

Pe poteca primăverii ,urmele tale dansează cu mine,

Mă inviți în casa plăcerilor, printre lupi.

Schițezi  grimasa trecutului tău.

Mă lași să mă joc cu manechinul de lemn.

Casa întunecată e mama fricii mele ,

Petele negre din geam mă alungă,

Bătrăna, cerșește la colț, 

Bărbatul lipit de fereastră, tramvaiul șerpuind durere.

Azi te-am uitat, mâine poate am să te caut din nou.

În casa plăcerilor imi place s-adorm,

În locul unde nu am să-ți spun nimic , niciodată,

Revin să te caut prin manechine de lemn,

Tu nu apari azi,

Nici mâine..

Mă inviți în casa de fum,
Tristețea trecutului meu,

Devin păpușa ta de lemn,

Casa întunecată e prietena mea acum

Suntem pete negre îmbrățișate.

Procesul

Mă grăbeam spre sală la primul proces

Stăzile erau pline de porumbei și oameni

supărați unii pe alții.

Mergând prin gânduri,amețit

de mirosul tău de păr de curvă,

mă trezesc cu o palmă .

Ești ca toate celelalte lumânări

dar parcă mai sperioasă

și nu vorbești tare.

Cu asta m-ai cucerit la nuntă

când te-am dezbrăcat

și ți-am văzut semnul din talpă.

Atunci mi-ai zis că sunt primul.

Asta până mi-a zis Mihai că și lui i-ai pus aceeași placă.

A doua zi

ți-am rupt mandibula

am plâns, ne-am iertat, ne-am iubit dar

peste două zile  mi-am amintit și te-am lovit din nou

Ai venit  încărcată cu ruj

Cu câinii tăi mai mici decât șobolanii, fără ochi.

Te uitai la mine parcă

vroiai să ne o tragem acolo în sala pictată

cu boi ce urneau din loc un jug de aur

dar peruca maicătii se juca cu abstinența mea

împreună cu păduchii.

2 nebune

cu sânii pe afară, lăsați să belească ochii la lume.

Te jurai pe cărți 

deși cu 17 ore în urmă jubilai cu tendoane și mușchi prin mine.

La 17 45 am plecat cu taxiul la o cofetărie

să sărbătorim cu suc de mere și tort.

Cățeii ia-i uitat la tribunal în sală,

mi-ai zis că ei te vor reprezenta mai departe

pentru procesele următoarele.

Inelul ți l-am dat în parc vis a vis de biserică unde

am intrat plângând după ce am aruncat diamantul din vârf,

jurând răzbunare fricii ce mi-o transmiteai telepatic.

Când am ajuns în fața ușii tale eram timorat, am crezut

că am găsit-o pe Isolda cu mâinile albe

dar tatăl tău mort ma trezit.

Miroseai a sex, nu aveai răbdare

Nici să te dezbrac, te-mpiedicai în primele brațe

Cu ghiul și sirene pictate-n albastru.

Dute dracu mi-ai zis era prima ta palmă.

În sală înainte să semnez mi-au cerur martori la fel

ca la început , tu-mi șusoteai printre lacrimi să te iubesc

,moartea nu ne desparte, ne unește.

Cosașii

Cosașii se-ntorc-

 Greieri îi ceartă-n van

Luna-i desparte

Cosașii adorm-

Sfâșie luna-n plete

Amare de bronz

Cei trei cosași

Respiră spre lume-

Lunca se-ntinde

Amurgu-n gene-

Cosașii spală de fum

Mâinile lungi

La nuntă-n dans

De cosițe de soare-

Cosașii-s albi

Lunca-i așteaptă

În zori albe cerșind

Floarea de fân

Fum

Zidurile se-mpreună cu norii,

 Orașul devine o pată murdară,

La margine, satul trezește pădurea,

O toacă grăbește altarul.

Străzile pline de oameni te strigă!

Tristețe albastră.

Bătrânii șușotesc fără răbdare,

Tu le oferi doar milă!

Înaripată aprinsă de dor

Cu pene de foc ,

Ascunsă sub nor.

Totul e fum.

- Adio! țipă femeia cioplită din piatră,

Te răstești la vânt ca un zmeu,

În zadar! Pasărea doarme.

Primăvară strănută ușor,

Ploaie și fum.

Fetița din jilț

Indiferent de focul înălțat și orb la ochii roșii aprinși,

Indiferent de ursul întins la picioare ,

Părul negru lung cât trupul

Șerpuia o lume nouă cu oameni perfecți

Unde frumosul nu doarme în urât și luna nu există

Ci doar lumini mărunte ce fac din noapte zi

Și nu există umbre.

De plângi ești un bufon demn de festin

Iar sărăcia în brațele subțiri și demne devine avuție,

Lăcomia nu există.

Degete mici pictate mai târziu descriu femeia apusă, acum mamă.

Riduri lungi trag de buze , surâsul se destramă,

Vorba devine ascuțită.

Indiferent de focul aproape stins, jarul nu desparte

Indiferent de jilțul ros de carii , sufletul de fată.

Îmbrăcat în lumea mică cu roua pe picioare

Alerg spre vulturi

Cu ochi de rouă,

Zbor la cuib,

Ghearele mă-ntorc.

Degeaba cânt,

Dansez,

Mimez frunzele cum cad,

Îngropat

În păr de lup stropit de căprioare,

Înot cu solzii mei prin râuri.

Natură dezvelită!

Mă ierți tu oare?

Vulturii mă poartă fără gheare

Îmbrăcat în lumea mică cu roua pe picioare.

Lacul și Luna

Lacul adoarme-
Solzi-i cresc peste noapte-n
Brațele lunii
*
Peștii se-nchină
La luna pustie-
Lacul apune
*
Apa amară
De noapte ascunsă
Luna-i e soață

Viermele

    

                                                                                  

                          Moto : Căci ce-i folosește omului sa caștige lumea întreaga dacă-si pierde sufletul? 

O fugă neîncetată, umila noastră viață.

Zadarnic o visăm în mantii aurite,

Ea uneori  ne învață să urâm mult omul.

În loc să ne zidească în adevăr, ne lasă stâlp, minciuna.

Și plânge apoi degeaba...

Doar vina o ținem ascunsă-n piept,

Un rău născut de mintea noastră slabă,

Clădiți în grabă 

Ieșim bucăți de lut neclare,

Nu știm ce vrem  decât târziu.

Iar când  metalul topește visul vechi

Cavalerii de ieri devin azi parveniți.

În vâltoarea vieții  pierdem tot

Ce era mai blând și bun,

Trăind în lumea-n care

Blândul e luat drept prost

Și bunul drept nebun.

În aste' vremuri 

Un tânăr vierme

Pe nume Cathar își duce anii

Silit să guste din carnea moartă

Să-nghită-n sec când vede păsări vii,

De poftă și de frică.

Orice zi din lumea rece, ascunsă

Sădea în pieptul lui de vierme neîmplinit

Un vis…

Ura că trebuia să împartă doar stricăciunea lumii bune,

Ura și apatia surdă a semenilor săi.

Vroia mai mult și uneori era de ajuns

Să urce pe pământ să-și scalde ochii

Cu-n zbor, copac înalt sau soare,

Atâtea șanse de scăpare.

Dar tot ce sus era iubit

La viermi pe-ntreg hulit

Încât și moartea era mai îndrăgită,

Decât să urci în casa propriei tale mese

Unde hrana ta acum e vie, umblă și gândește.

Vei fi strivit și tot ce ai savurat

Atât de bine răzbunat.

***

În van  își căuta alint în jur,

Toți viermii erau leneși în consumul lor obscur,

O biată râmă  bătrână solitară

Mai tachina tainicul gând de vierme

- Să nu crezi copile!Că lume cea de sus

În brațe mult deschise te va lăsa sa zaci

Și poate doar sub vreun bocanc.

Odată în anii tinereții eram cu frații mei înșfăcată

Drept hrană pentru pește.

Îngrămădiți spre moarte vedeam cum rând pe rând

Băteam din aripile vieții, sfârșind mult prea curând

 Înfipți în fier.

Așa cum noi prea mici să fim zăriți,

Așa și ei sunt pentru stele.

- Habar nu are făptura asta mare!

Că noi infimii nevăzuți o să-l primim după înmormântare,

Cu fast și voie bună, un ospăț de seamă!

Ah! Doar un singur gând să aibă

Că ultima lui alinare

Doar de la noi o cere

Umilii săi cerberi.

-E un drum greu să ajungi viu în preajma  lor.

Oprit în prima clipă cu fața-n pământ vei fi,

Urâtul fără margini , atât inspiri.

Asta măcar de ar ști de tine,

Și nici cât ochiul lui de înalt nu ești!

- Știu asta Glara, dar uiți tu oare!?

Că frumosul pur doar în urât e mare.

Oricine are cel puțin o șansă

S-ajungă rege peste noapte.

În lumea noastră, a celor mici

Totul e posibil,

De sus când vezi că pică cât-un stârv

Să nu murim de foame,

Sau cum o larvă își face aripi

Sus spre cer să zboare,

Știu că un drum ce pare interzis

Are un început și un capăt sigur.

 

***

Cathar, nevolnic  în rangul

Unei lumi prost împărțite

Unde avarul e înțelept

Și  înțelept nu înseamnă să fii drept;

Valoarea ea însăși dispare,

Speriată și gonită de atât de mult dispreț.

Înțepenit în reguli stricte ale unui haos mascat

Prieteni prea  puțini, împărtășindu-i visul

Să-l tragă afară din rahat.

Mai toți strângeau la piept rutina,

Iar alții cu gânduri de schimbare

Dar  nu a modului de a fi

Și doar al stârvului în sine,

Îndoctrinați  cu gânduri prea frigide

Cum  viermele e rasă pură

 Restul doar mizerabil și rușine.

Într-o  simplă zi  duhoarea

Îi lasă drum prin hoit

Unui  oarecare  Prim, vraci de temut,

Ce transforma orice în scrum

Și scrumul în orice.

Aflând de pofta viermelui mărunt,

Se oferi s-ajute măcar c-un sfat

De n-ar putea schimba viermele-n om,

Căci omu-n vierme e atât de simplu.

- Băiete să știi de la început,

Forma unui om de vei avea

Să devii din nou ce ai fost,e mult prea greu

Alege-ți bine soarta , ca nu apoi

Să plângi mai abitir decât acum.

Râdea sarcastic.

- Eu…om! Un vis al oricărei suflare

Ce bucuros aș dărui-o pentru o zi sublimă

În care doar să pot iubi, zâmbi și suferi.

Atunci ce poate să mai mă-nspăimânte?

Și mort să cad din viață, ajung iar larvă

Dar cu o conștiință supraîncărcată.

***

În prima zi , când soarele în flăcări va iubi din nou pământul

Topind frigul , atunci cadavrul în care lâncezești

Va prinde viață, iar mintea ta va fi și a lui.

Trecură ceasuri , zile atât de lungi încât epuizat

Cathar era deznădăjduit.

Dar iată că într-o seară

Căzu în somn adânc de iarnă,

Visa nespus de mult că zboară

Deasupra unor turnuri de piatră cu greu zidite

De mâini de viermi,văzându-i mai de aproape erau oameni.

Ore păreau acum ani și omul vierme

Țesea în jur o pânză sacră

De cunoaștere și teamă.

Zidea zorit, împrăștiat contururi

Spre vasul înlănțuit de pofte

Și străbătea o nouă zi pe marea

Îndepărtatelor iluzii

Unde oamenii au aripi și răul e o glumă.

***

Răbdarea ușor  ,ușor dispare

Lăsând fără culoare

Mult așteptatul soare.

Cunoașterea te-nalță dar când uiți să te menții

Cu aripile vieții, te doboară

Și îndoială își face cuib

În judecata răvășită de atâtea noi senzații.

Cathar încet dar sigur

Se-ndoia acum de lumea

Văzută de afară.

- Ce speță e și asta?

De ființe rău pornite.

Cum strigă și se ceartă

Așa de tare încât omul devine  fiară.

Unde sunteți voi gânduri bonome

C-un suflet istovit

Să treceți acest impas

Mintea ce va nutrit.

Îmi văd ochii nu viermi sătui aici

Și aspre ființe înnebunite parcă

De tot ce are-n plus cel sătul din față.

Unde ești bunătate să-ți vezi odorul drag

Ce scurmă-n țărâna unui rău închipuit doar.

De ce cuvântul curat scris de mână

Dispare –n neant

Atunci când vorba la început șarmantă

Devine strâmbă și spurcată.

***

Pe urmele iubirii tânărul vierme

O ia târâș ca un bezmetic

Și adânc marcat de fluturii ce-i joacă

Prin burta goală el gândește:

- Ah! Sentimente ignorante

Ce-mi zdruncinați privirea,

Cum pot acum s-adorm când știu că ea există

Are picioare lungi, e moale și clipește.

Atins de trupul ei cad în neștire,

Mă-mbăt în păru  întunecat

Ca și o zi murdară-n care plouă neîncetat

În glas, în carne și-n  oase.

Ah! Oameni cruzi acum vă înțeleg popasul

Mult prea tăcut din urmă

Vreți doar să trageți-n liniște suflarea

Spre o nouă viață mai destrăbălată

Decât cea dinainte .

Sfârșitul refuzându-l fără drept

Căci și când știți că vine

Nu-l acceptați deloc

Decât atunci când trupul nu vă mai răspunde.

Ce e iubirea?

De nu un biet colier de pietre prețioase

Prea strâns la gâtul tău copilă!

Iar tu te agiți naivă în sala ta de dans

Și lanțul lui se rupe

Oglinzi inundă podeaua rece

În zgomot ascuțit de sticlă.

Degeaba alerg spre tine

Livid cum sunt te sperii și fugi zăludă

În alte brațe poate.

  -Tu ești un înger plămădit

Din ură și iubire

Iar chipul tău îmi răspunde

Că niciodată nu ai întâlnit

Trăiri întinse în sufletul tău mat.

Ești doar iluzie și trupu-ți  joacă feste

Cum că o carne e mai presus de spirit

Și unduirea lui trezește doar animalul

Bine pitit în oase.

- Tu știi că frumusețea ține de cald

Doar inimii-nrobite de  atingere și formă.

Iar suflul tău divin dispare când mă strângi în brațe

Trezind doar monștrii vechi ai unei ginți.

Dar nu eziți și pentru scop mergi până-n capăt

Atunci când eu tot plâng și tu doar râzi strident.

Nobilă ești tu abnegație netoată

Când speri necontenit că pulsul tău

Doar de gânduri drepte și curate

Se va lăsa târât.

- Olga ce nume pueril!

Slavismul tău mă duce cu gândul doar în pustiu

Și totul brusc devine clar…

Ești doar o simplă fată , umilă și supusă.

Ce-mi poți oferi deasupra celorlalte?

Nimic, doar trupul trecător.

Și Olga sângera sub fața prea tăcută

Lăsând doar  dâra neagră și crispată

Să prevestească puțin din  groaza abia-n fașă.

În doar un sfert de astru alb

Cathar reuși să-și facă din iubită un dușman.

Și lacrimi se-ntreceau cu picături de vin

Ce se scurgeau din ce în ce mai des

Prin trupul gros

Al omului acum plin de venin.

***

 Nici măcar o zi din viața ta nu-și găsi sfârșitul

Și simt  deja decenii.

Cum poate simplul să devină

Atât de întins și complicat.

Și orice mișcare să aibă două sensuri

Iar timpul să fie măsurat

În cifre

Și hrana-n fâșii pictate.

Atât de mult te îndrăgeam

Te admiram

Idol bătrân

Cum pictezi, cum cânți și urli-n noapte

După o beție cruntă.

Cum te jurai a doua zi că nu ai să-ți mai vinzi-n veci

Idei mărețe plănuite-n halbă

Apoi  vărsate -n grabă.

Dar în zadar..A doua zi o luai de la început

Te avântai entuziasmat în prima provocare ieșită-n cale

De a schimba orice în bine ,

Iar spre sfârșit erai din nou sub masă.

Plângeai după o iubită sau o chemai acasă…

 Așa se lamenta omul din vierme

Și-n zilele venite prea zorite parcă

Să-ncurce totul

Astfel încât nu mai știa să-mpartă

Simțămintele între ele.

Nu deslușea nicicum ce parte a lui era  îndatorată

Trup , carne, minte, suflet,spirit..

Și linii întretăiate îi mâzgăleau destinul

Încât având la sân împlinirea

Simțea un gust ursuz

De carne moartă, ca cea demult uitată.

Nu  opunea  poftei de vierme nesătul

De a primi orice ,

 Nimic în schimb, să dea-napoi i se urâse.

Era sătul de oameni,

Văzuți drept viermi acum,

Vedea aceeași  fugă din care

Oprit fiind oricine se îmbrâncea

Să nu piardă locul judecății

În fața unui Tată sfânt.

Doar bun și iubitor în toate

Cum omul nu putea fi nicicând.

 Încerca dar îndeajuns se pare

Iar când se chinuia sihastru un sfert de veac

Să –ntoarcă doar obrazul și să ierte

 Sfârșea înăbușit de neînțelegere și ură.

Nu era  îmbrățișat de mama egoistă

Acum o Mecca-n depărtare

Izolat, compensația  era acum un astru

Iar setea , izvorul își găsise

Atât de multe vieți pierdute…

***

De multe ori găsea o adiere

Rătăcită prin sate doar și falange noduroase

Unde bătrânul de la câmp, muncit

Își răsucea o foaie

Și cu vorba-i pufăită și mult mai însetată

Decât a unui semidoct 

Zâmbea nespus de mult

Părând mai fericit decât un tată

Ce-și vede copii  buni

Stârpind încet dar sigur răul.

Inconștient clipă de clipă

Limitele  sale de om îl subjugau

Repetând din ce în ce mai des:

- Iartă-mă Tu Tată!

 Că eu nu știu ce fac!

Și amuțit împotriva sa de propria lui soartă

Copilul vierme acum bărbat

 Se tăvălea

Doar în noroi și abur amețit.

 Unde e viața mult visată?

Ideea lui de speță.

Să-mpartă înțelepciune printre frați

Când el nici măcar om fiind

Nu reușea să iasă din inele viermănoase

Ale unei lumi închise

În care soarele e pentru toți la fel de mare

Dar razele se împart atât de diferit.

***  

Iarna se înfășura în lume iară

Viermii se ascundeau în gheenă

Bătrânul trup al său

Se șerpuia onctuos spre casă

Aproape beat.

Copii săi acum țipau și-l trăgeau de haină

- Tată unde e mama? De ce ai lipsit atât?

De zile întregi te căutăm și am plâns

De foame, frig și spaimă.

Cu lacrimi de singurătate sau  beție

Cathar era acum negru

În suflet, gând și glas

Nicicând nu regreta mai mult

Viața lui de vierme!

Și frigul îl ajută să-și lase

Coconul ud în ladă,

O moarte dulce, apăsată

În vuiet slab de boceli și lacrimi.

Astfel când primul soare se arăta

Un fast de seamă se așternu în trupul său

Cu noi viermi tineri cu aspirații ca cel dintâi.

Bătrâna Glara doar

Cu ochii împovărați de viață

Privea cu milă și asculta

La un vierme aprins de visul

Lumii de afară…

- Ce folos copile lumea s-o câștigi!

Când sufletul tău moare?!...