Oameni
pierduți
Se
îndrepta spre primul bar ieșit in cale.
De fapt era o bodegă cu trei mese , o muzica
de mahala și de un casetofon murdar. Nu știai cine pe cine chinuie. O
doamnă a cărei vârsta depășea cu ușurință patruzeci de ani, cel puțin așa îi lăsa
impresia lui Alex, uscățivă, își chinuia obrajii trași de edentațiile vechi ,
cu o țigară aproape terminată. În spatele tejghelei pătate parul ei roșu,
proaspăt vopsit, aspru,încâlcit părea la fel de mare cât restul corpului. Era o
oră târzie la care se găsea cu greu o masă liberă. Norocul sau mai bine spus
ghinionul lui Alex era că tocmai în acel moment trei tineri se pregăteau să
plece fără ca unul dintre ei să-și fi amintit să achite nota de plată.
Strigătul înțepător părea că vrea să trezească camera albicioasă , plină de fum
:
- Hei ! Domnii mei! Nota de plată? Cine
achită? Tata?!
Alex prevăzuse întreaga scenă. Chipurile afumate ale celor trei,
privirea repezită si dușmănoasă a barmaniței anunțaseră începutul. De doi ani renunțase la
primul său semestru al facultății de psihologie din orașul S… și încă avea
obiceiul de a dilata unele clipe din viața sa în adevărate ceasuri de
încleștări lăuntrice, scenarii imaginate, lăsând în schimb multe altele să
treacă neobservate. De menționat că avea acest
nărav încă dinainte de a frecventa cursurile facultății, dar acolo
învățase să-și le explice intr-o oarecare măsură. Încerca să analizeze minuțios orice act ratat,
reacții ce păreau a fi scăpări ale unui inconștient iritat în unele momente din
viață. De aceea la tonul acid al chelneriței tresări , neputând ignora ușoara
timiditate a cuvântul „tata”. Își imagina traiul destrăbălat, nehotărât al
roșcovanei. Avea un copil, pe care-l creștea singură în garsoniera de la
parter, divorțată de câțiva ani buni. Felul ei cicălitor venea ca o mânușă
patimii alcoolului de care bărbatul său
se bucura peste măsură. Ea devenise așa datorită lui?! Sau invers!. Greu de
stabilit. Dacă i-ai fi întrebat , ar fi dat vina unul pe celălalt.
În astfel de momente, Alex se lăsa atras de personajele slabe, timorate
ce stăteau gata să fie strivite de destinul mai mult sau mai puțin tragic.
Iubea oamenii ca barmanița, deschiși, irascibilitatea fiind doar masca
sensibilității exagerate, vorbăreți în ciuda lividității lăuntrice.
Deja și-o imagina cum ar fi arătat la
nouăsprezece ani. Brunetă, agitată, naivă și entuziasmată de aproape orice.
Fără țigară și păhărelul de coniac din fiecare seară, detestate și vehement
anihilate în discuțiile ei de atunci. Atașată mai mult de mamă, tatăl mereu
plecat pe șantierele ceaușiste. Lipsa lui simțită de la vârste fragede,
nesimptomatică, avea să fie mai târziu supracompensată. Tatăl model devine o
statuie de piatră, greu de mulțumit pe cât de greu de înlocuit, el fiind o
prezență rară la nevoie. Talentul mămos de a-și proteja singurul copil înclină
și mai mult balanța spre firea slabă, atât de fragilă. Timiditatea excesivă
produsă de prezența unui mascul duce la o alegere pripită și eronată. Și astfel
modelul se topește luând forma unui bărbat simplu atât de des lămurit de zecile
de femeii că burlăcia este o stare ce tinde spre perfecțiune și ea nu trebuie
complicată. Amândoi devin 2 zaruri cu 6 fețe. Pe urmă vine odorul apoi datorită
lipsei de răgaz unul se aruncă-n brațele alcoolului iar celălalt în brațele
unei nevroze. Și totul din cauza unui tată rar prezent, el fiind cel ce trebuie
să plătească.
Unul dintre cei doi băieți se opri , vădit stânjenit să achite în timp
ce ceilalți 2 se îngrămădeau pe ușă râzând în hohote. Scund, livid cu o șapcă
murdară albă dar nu într-atât încât să pălească pereții pătați din birt. Fața fremăta de cele 2 păhărele de Milcov .
Avea un tic ciudat. De fiecare dată când
barmanița se răstea la el , își îndesa șapca pe cap și tremura
ușor. Cum în acea vreme englezismele
erau la modă un – Fuck scăpă tânărului
cu mâini groase muncite. Cei 3 bătrâni retrași în colțul lor complet izolat ,
nu vedeau și nu puteau auzi pe nimeni. Țipau și gesticulau irascibil.
- Idioato, tâmpita dracului! Ești proastă fă? Ochii lui erau acum două
puncte de granit negru sticlos ce-și fixau ținta.
- Plătește dobitocule! Femeia se aplecă
peste bar , înșfăcându-l de guler.
Alex rămânea țintuit , vrăjit de
cotitura bruscă, actorii săi, atât de bine studiați, o luaseră razna. Un calm
mult prea liniștit dansa în fața pupilelor în timp ce brațele bălăngăneau în voia gravitației. Un pumn rapid, teleghidat
parcă de cineva din altă cameră, șterge bărbia roșcovanei. Femeia se
dezechilibrează în încercarea ei
animalică de a se agăța. Doar bubuitura de os lovit de gresia dură degajă un iz
morbid. Casetofonul se oprește odată cu viața ei. O liniște rară, un mormânt
deschis devine întreaga cameră. Tânărul dispăru într-o clipă .Abia atunci se
opresc înmărmuriți ultimii clienți retrași, belind ochii ba la Alex ba la barmanița întinsă pe jos. Visul nu
vroia să se dezlipească de realitate , refuzând gustul dulce al himerelor, își
continua drumul rece indiferent de câte ori Alex își închidea sau deschidea
ochii sperând să-l păcălească. Așa cum în ultima sa secundă din femeia își revăzuse întreaga viață, acum
secundele deveneau ore pentru Alex. Părul plin de sânge părea al unei păpuși ce
dormea râzând de situația bizară. Același zâmbet sarcastic afișau cei trei
bătrâni, aveau în fața lor criminalul erau siguri de asta. Oare tânărul fusese
doar un personaj creat de minte lui? Imposibil.. Totuși de ce degetele erau
julite? Realitatea proprie avea mult fum
acum, visul era chemat să elucideze stările
ectoplasmatice .
***
- Cheamă poliția! Irodul mă-sii.
Erau ultimele cuvinte ce zburau deasupra capului său în timp ce alerga
ca un nebun spre pădure. Vroia să lase lumea în spate să fie doar el și orice
alt animal numai om nu. Își aminti de întâmplarea mai puțin fericită de acum câteva luni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu