Viermele

    

                                                                                  

                          Moto : Căci ce-i folosește omului sa caștige lumea întreaga dacă-si pierde sufletul? 

O fugă neîncetată, umila noastră viață.

Zadarnic o visăm în mantii aurite,

Ea uneori  ne învață să urâm mult omul.

În loc să ne zidească în adevăr, ne lasă stâlp, minciuna.

Și plânge apoi degeaba...

Doar vina o ținem ascunsă-n piept,

Un rău născut de mintea noastră slabă,

Clădiți în grabă 

Ieșim bucăți de lut neclare,

Nu știm ce vrem  decât târziu.

Iar când  metalul topește visul vechi

Cavalerii de ieri devin azi parveniți.

În vâltoarea vieții  pierdem tot

Ce era mai blând și bun,

Trăind în lumea-n care

Blândul e luat drept prost

Și bunul drept nebun.

În aste' vremuri 

Un tânăr vierme

Pe nume Cathar își duce anii

Silit să guste din carnea moartă

Să-nghită-n sec când vede păsări vii,

De poftă și de frică.

Orice zi din lumea rece, ascunsă

Sădea în pieptul lui de vierme neîmplinit

Un vis…

Ura că trebuia să împartă doar stricăciunea lumii bune,

Ura și apatia surdă a semenilor săi.

Vroia mai mult și uneori era de ajuns

Să urce pe pământ să-și scalde ochii

Cu-n zbor, copac înalt sau soare,

Atâtea șanse de scăpare.

Dar tot ce sus era iubit

La viermi pe-ntreg hulit

Încât și moartea era mai îndrăgită,

Decât să urci în casa propriei tale mese

Unde hrana ta acum e vie, umblă și gândește.

Vei fi strivit și tot ce ai savurat

Atât de bine răzbunat.

***

În van  își căuta alint în jur,

Toți viermii erau leneși în consumul lor obscur,

O biată râmă  bătrână solitară

Mai tachina tainicul gând de vierme

- Să nu crezi copile!Că lume cea de sus

În brațe mult deschise te va lăsa sa zaci

Și poate doar sub vreun bocanc.

Odată în anii tinereții eram cu frații mei înșfăcată

Drept hrană pentru pește.

Îngrămădiți spre moarte vedeam cum rând pe rând

Băteam din aripile vieții, sfârșind mult prea curând

 Înfipți în fier.

Așa cum noi prea mici să fim zăriți,

Așa și ei sunt pentru stele.

- Habar nu are făptura asta mare!

Că noi infimii nevăzuți o să-l primim după înmormântare,

Cu fast și voie bună, un ospăț de seamă!

Ah! Doar un singur gând să aibă

Că ultima lui alinare

Doar de la noi o cere

Umilii săi cerberi.

-E un drum greu să ajungi viu în preajma  lor.

Oprit în prima clipă cu fața-n pământ vei fi,

Urâtul fără margini , atât inspiri.

Asta măcar de ar ști de tine,

Și nici cât ochiul lui de înalt nu ești!

- Știu asta Glara, dar uiți tu oare!?

Că frumosul pur doar în urât e mare.

Oricine are cel puțin o șansă

S-ajungă rege peste noapte.

În lumea noastră, a celor mici

Totul e posibil,

De sus când vezi că pică cât-un stârv

Să nu murim de foame,

Sau cum o larvă își face aripi

Sus spre cer să zboare,

Știu că un drum ce pare interzis

Are un început și un capăt sigur.

 

***

Cathar, nevolnic  în rangul

Unei lumi prost împărțite

Unde avarul e înțelept

Și  înțelept nu înseamnă să fii drept;

Valoarea ea însăși dispare,

Speriată și gonită de atât de mult dispreț.

Înțepenit în reguli stricte ale unui haos mascat

Prieteni prea  puțini, împărtășindu-i visul

Să-l tragă afară din rahat.

Mai toți strângeau la piept rutina,

Iar alții cu gânduri de schimbare

Dar  nu a modului de a fi

Și doar al stârvului în sine,

Îndoctrinați  cu gânduri prea frigide

Cum  viermele e rasă pură

 Restul doar mizerabil și rușine.

Într-o  simplă zi  duhoarea

Îi lasă drum prin hoit

Unui  oarecare  Prim, vraci de temut,

Ce transforma orice în scrum

Și scrumul în orice.

Aflând de pofta viermelui mărunt,

Se oferi s-ajute măcar c-un sfat

De n-ar putea schimba viermele-n om,

Căci omu-n vierme e atât de simplu.

- Băiete să știi de la început,

Forma unui om de vei avea

Să devii din nou ce ai fost,e mult prea greu

Alege-ți bine soarta , ca nu apoi

Să plângi mai abitir decât acum.

Râdea sarcastic.

- Eu…om! Un vis al oricărei suflare

Ce bucuros aș dărui-o pentru o zi sublimă

În care doar să pot iubi, zâmbi și suferi.

Atunci ce poate să mai mă-nspăimânte?

Și mort să cad din viață, ajung iar larvă

Dar cu o conștiință supraîncărcată.

***

În prima zi , când soarele în flăcări va iubi din nou pământul

Topind frigul , atunci cadavrul în care lâncezești

Va prinde viață, iar mintea ta va fi și a lui.

Trecură ceasuri , zile atât de lungi încât epuizat

Cathar era deznădăjduit.

Dar iată că într-o seară

Căzu în somn adânc de iarnă,

Visa nespus de mult că zboară

Deasupra unor turnuri de piatră cu greu zidite

De mâini de viermi,văzându-i mai de aproape erau oameni.

Ore păreau acum ani și omul vierme

Țesea în jur o pânză sacră

De cunoaștere și teamă.

Zidea zorit, împrăștiat contururi

Spre vasul înlănțuit de pofte

Și străbătea o nouă zi pe marea

Îndepărtatelor iluzii

Unde oamenii au aripi și răul e o glumă.

***

Răbdarea ușor  ,ușor dispare

Lăsând fără culoare

Mult așteptatul soare.

Cunoașterea te-nalță dar când uiți să te menții

Cu aripile vieții, te doboară

Și îndoială își face cuib

În judecata răvășită de atâtea noi senzații.

Cathar încet dar sigur

Se-ndoia acum de lumea

Văzută de afară.

- Ce speță e și asta?

De ființe rău pornite.

Cum strigă și se ceartă

Așa de tare încât omul devine  fiară.

Unde sunteți voi gânduri bonome

C-un suflet istovit

Să treceți acest impas

Mintea ce va nutrit.

Îmi văd ochii nu viermi sătui aici

Și aspre ființe înnebunite parcă

De tot ce are-n plus cel sătul din față.

Unde ești bunătate să-ți vezi odorul drag

Ce scurmă-n țărâna unui rău închipuit doar.

De ce cuvântul curat scris de mână

Dispare –n neant

Atunci când vorba la început șarmantă

Devine strâmbă și spurcată.

***

Pe urmele iubirii tânărul vierme

O ia târâș ca un bezmetic

Și adânc marcat de fluturii ce-i joacă

Prin burta goală el gândește:

- Ah! Sentimente ignorante

Ce-mi zdruncinați privirea,

Cum pot acum s-adorm când știu că ea există

Are picioare lungi, e moale și clipește.

Atins de trupul ei cad în neștire,

Mă-mbăt în păru  întunecat

Ca și o zi murdară-n care plouă neîncetat

În glas, în carne și-n  oase.

Ah! Oameni cruzi acum vă înțeleg popasul

Mult prea tăcut din urmă

Vreți doar să trageți-n liniște suflarea

Spre o nouă viață mai destrăbălată

Decât cea dinainte .

Sfârșitul refuzându-l fără drept

Căci și când știți că vine

Nu-l acceptați deloc

Decât atunci când trupul nu vă mai răspunde.

Ce e iubirea?

De nu un biet colier de pietre prețioase

Prea strâns la gâtul tău copilă!

Iar tu te agiți naivă în sala ta de dans

Și lanțul lui se rupe

Oglinzi inundă podeaua rece

În zgomot ascuțit de sticlă.

Degeaba alerg spre tine

Livid cum sunt te sperii și fugi zăludă

În alte brațe poate.

  -Tu ești un înger plămădit

Din ură și iubire

Iar chipul tău îmi răspunde

Că niciodată nu ai întâlnit

Trăiri întinse în sufletul tău mat.

Ești doar iluzie și trupu-ți  joacă feste

Cum că o carne e mai presus de spirit

Și unduirea lui trezește doar animalul

Bine pitit în oase.

- Tu știi că frumusețea ține de cald

Doar inimii-nrobite de  atingere și formă.

Iar suflul tău divin dispare când mă strângi în brațe

Trezind doar monștrii vechi ai unei ginți.

Dar nu eziți și pentru scop mergi până-n capăt

Atunci când eu tot plâng și tu doar râzi strident.

Nobilă ești tu abnegație netoată

Când speri necontenit că pulsul tău

Doar de gânduri drepte și curate

Se va lăsa târât.

- Olga ce nume pueril!

Slavismul tău mă duce cu gândul doar în pustiu

Și totul brusc devine clar…

Ești doar o simplă fată , umilă și supusă.

Ce-mi poți oferi deasupra celorlalte?

Nimic, doar trupul trecător.

Și Olga sângera sub fața prea tăcută

Lăsând doar  dâra neagră și crispată

Să prevestească puțin din  groaza abia-n fașă.

În doar un sfert de astru alb

Cathar reuși să-și facă din iubită un dușman.

Și lacrimi se-ntreceau cu picături de vin

Ce se scurgeau din ce în ce mai des

Prin trupul gros

Al omului acum plin de venin.

***

 Nici măcar o zi din viața ta nu-și găsi sfârșitul

Și simt  deja decenii.

Cum poate simplul să devină

Atât de întins și complicat.

Și orice mișcare să aibă două sensuri

Iar timpul să fie măsurat

În cifre

Și hrana-n fâșii pictate.

Atât de mult te îndrăgeam

Te admiram

Idol bătrân

Cum pictezi, cum cânți și urli-n noapte

După o beție cruntă.

Cum te jurai a doua zi că nu ai să-ți mai vinzi-n veci

Idei mărețe plănuite-n halbă

Apoi  vărsate -n grabă.

Dar în zadar..A doua zi o luai de la început

Te avântai entuziasmat în prima provocare ieșită-n cale

De a schimba orice în bine ,

Iar spre sfârșit erai din nou sub masă.

Plângeai după o iubită sau o chemai acasă…

 Așa se lamenta omul din vierme

Și-n zilele venite prea zorite parcă

Să-ncurce totul

Astfel încât nu mai știa să-mpartă

Simțămintele între ele.

Nu deslușea nicicum ce parte a lui era  îndatorată

Trup , carne, minte, suflet,spirit..

Și linii întretăiate îi mâzgăleau destinul

Încât având la sân împlinirea

Simțea un gust ursuz

De carne moartă, ca cea demult uitată.

Nu  opunea  poftei de vierme nesătul

De a primi orice ,

 Nimic în schimb, să dea-napoi i se urâse.

Era sătul de oameni,

Văzuți drept viermi acum,

Vedea aceeași  fugă din care

Oprit fiind oricine se îmbrâncea

Să nu piardă locul judecății

În fața unui Tată sfânt.

Doar bun și iubitor în toate

Cum omul nu putea fi nicicând.

 Încerca dar îndeajuns se pare

Iar când se chinuia sihastru un sfert de veac

Să –ntoarcă doar obrazul și să ierte

 Sfârșea înăbușit de neînțelegere și ură.

Nu era  îmbrățișat de mama egoistă

Acum o Mecca-n depărtare

Izolat, compensația  era acum un astru

Iar setea , izvorul își găsise

Atât de multe vieți pierdute…

***

De multe ori găsea o adiere

Rătăcită prin sate doar și falange noduroase

Unde bătrânul de la câmp, muncit

Își răsucea o foaie

Și cu vorba-i pufăită și mult mai însetată

Decât a unui semidoct 

Zâmbea nespus de mult

Părând mai fericit decât un tată

Ce-și vede copii  buni

Stârpind încet dar sigur răul.

Inconștient clipă de clipă

Limitele  sale de om îl subjugau

Repetând din ce în ce mai des:

- Iartă-mă Tu Tată!

 Că eu nu știu ce fac!

Și amuțit împotriva sa de propria lui soartă

Copilul vierme acum bărbat

 Se tăvălea

Doar în noroi și abur amețit.

 Unde e viața mult visată?

Ideea lui de speță.

Să-mpartă înțelepciune printre frați

Când el nici măcar om fiind

Nu reușea să iasă din inele viermănoase

Ale unei lumi închise

În care soarele e pentru toți la fel de mare

Dar razele se împart atât de diferit.

***  

Iarna se înfășura în lume iară

Viermii se ascundeau în gheenă

Bătrânul trup al său

Se șerpuia onctuos spre casă

Aproape beat.

Copii săi acum țipau și-l trăgeau de haină

- Tată unde e mama? De ce ai lipsit atât?

De zile întregi te căutăm și am plâns

De foame, frig și spaimă.

Cu lacrimi de singurătate sau  beție

Cathar era acum negru

În suflet, gând și glas

Nicicând nu regreta mai mult

Viața lui de vierme!

Și frigul îl ajută să-și lase

Coconul ud în ladă,

O moarte dulce, apăsată

În vuiet slab de boceli și lacrimi.

Astfel când primul soare se arăta

Un fast de seamă se așternu în trupul său

Cu noi viermi tineri cu aspirații ca cel dintâi.

Bătrâna Glara doar

Cu ochii împovărați de viață

Privea cu milă și asculta

La un vierme aprins de visul

Lumii de afară…

- Ce folos copile lumea s-o câștigi!

Când sufletul tău moare?!...