Hapsin

- Tremură carnea pe tine!Ia pastila asta!Poftim! Doamna Hapsin își frământa mâinile, vădit stingherită. Ultimul cuvânt fusese destul de încărcat și Filip privea discul alb,cretos ca pe ceva malefic. Își implantă în doxă ideea că dacă o să o înghită nu numai că frisoanele sale nu vor înceta dar exista pericolul iminent ca viața lui să dispară. O ura pe bătrână. Mirosul ei jilav încă îi mai persifla nările într-o continuă contracție. Nu-și putu abține privirea să nu atârne de carnea puhavă a nasului inform, veșnic rozaliu de la păhărelele de Milcov ce zăceau nespălate pe masa din bucătărie uneori și săptămâni.

- Nu vreau! Plec! Răspunsul nu era cel așteptat și fața întunecată a proprietăresei era ultima imagine întipărită inconștient în mintea chiriașului multă vreme de aici înainte. Imediat aerul de vară de afară devenea rece pe trupul încins. Tremura dar nu-și pierdea cumpătul. Știa că nu poate muri dintr-o simplă febră deși un gând codaș era complet convins că au existat cazuri în care mulți își dăduseră ortul popii pentru lucruri și mai mărunte.
 În prima bodegă întâlnită servi 200 de whisky irlandez și asta nu pentru că obișnuia dar  mecanicul pe care-l găsise atunci când avusese mașina în service, golise două sticle de Jameson în fața lui fără să piardă din echilibru. Bețivii aveau așa un fel ciudat de atracție pentru el.

Un octogenar  ce abia se mai ținea pe picioare îl bătu pe spate parcă cu forțele celui de acum mulți ani, zâmbindu-i costeliv:

- Tinere! Permite-mi! Robu Pastelian! Hai noroc!Ciocniră tacticos.

- Știi! Există două feluri de bărbați: Cei care beau cum trebuie și ceilalți ce nu pun gura pe alcool. Ultimii ajung cei dintâi întotdeauna spre sfârșitul vieții. Așa că… Tu se pare că înțelegi asta mult prea vremelnic!? Nu!?... Termină într-un râs zgomotos, sincer dar extravagant în același timp. Filip compară râsul cu întreaga viață a bătrânului.

- Domnule Pastelian! Dumneavoastră ați iubit vreodată? Fierbințeala de la Jameson era plăcută și lăsa în urmă frisoanele.

- Ha!Îmi plac întrebările nemijlocite! Păi tu crezi că dacă nu aș fi iubit aș mai fi fost aici, acum? Muream demult. Și chiar dacă nu aș fi iubit în adevăratul sens al cuvântului, mi-aș fi închipuit măcar în ăștia 79 de ani și aș fi reușit cu siguranță să mă conving când am iubit, pe cine și de ce?! Ha Ha Ha!
 Părea că merge pe principiul: El își cântă, el și joacă! Se transpunea în cel de al treilea interlocutor ce se tăvălea de râs la propriile rime fantasmagorice. Era ilar și simpatic.

- Nu am fost niciodată căsătorit! spuse Pastelian pe un ton nou, serios. Și nu pentru că nu am avut pretendente. Cred acum că totul s-a datorat situației mele precare atât spirituală cât și materială. Niciodată nu am putut să-mi depășesc condiția. Mi-a fost frică de eșec mai mult decât orice. Mi-a fost teamă să nu-mi dezamăgesc părinții, prietenii și astfel practic am făcut jocul lor. Am rămas acel om mediocru lipsit de inițiativă. Hi Hi! 
Filip nu numai că nu asculta acum dar îl măcina un gând. Nu se gândea la Ema de care se tot despărțea o dată la 3 luni deși datorită ei pusese inițial întrebarea. Se gândea acum la doamna Hapsin. Ar fi dat orice să o vadă moartă. Își imagina diverse ipostaze în care odată îi zdrobea țeasta cu maiul vechi lipit tot timpul de peretele plin de igrasie din spatele casei, altă dată pur și simplu înăbușind-o cu o rafală de pumni. Își șterse speriat gândurile dezgustat și ascultă mai departe rătăcirile bătrânului:

- Uite de exemplu regret că nu am ucis niciodată o ființă omenească. Dacă aș fi făcut-o și aș fi păstrat secretul până acum aș fi fost extrem de fericit. Simt asta. Dar nu orice făptură nevinovată. Și una lipsită de orice mijloc de-ași depăși condiția mojică așa ca mine. Astfel toate puținele ei șanse mi-ar fi revenit mie de drept și cine știe dacă nu chiar reușeam să sparg gheața apoi! Hi Hi!

Fusese îndeajuns. Filip se repezea ca un vârtej spre casa doamnei Hapsin. Nu putea desluși toate stările intermediare doar sfârșitul violent al gazdei.

- Duhnești a alcool băiete! Nu am cunoscut oameni sus puși pătrunși de patima asta de la o vârstă așa de fragedă! Poate că unii sunt sortiți să nu-și poată depăși speța umilă indiferent de cât de mult viața contrar așteptărilor îi ajută.
 La început mila îl îndemna să renunțe dar năduful pus în ultimele ei bălmăjeli îl lămuri. Cum să nu ucizi un asemenea vierme!?gândea. Cu o lovitură atât de rapidă încât sărmana făptură nu mai avusese timp nici măcar să priceapă ce i se întâmplă , gâtul gâlgâia ultima ei suflare sub asprimea cuțitului de pe masă. Știuse de la început că va regreta apoi dar cel surprinsese cel mai mult era abilitatea criminalului de  moment, neantrenat și asta îl măgulea.

 Se trezi ca de obicei sub tunetul înjurăturilor ei! Deși se închina în fiecare noapte înainte de culcare , zorile o găseau cu dracii în gură.

- Ai să dormi până mâine cred! Nu faci nimic toată ziua. Stai și zaci ziua în amiaza mare. Treci și rânește odată!. Încă trăia?!.. Era imposibil doar ce o lovise..Dar nu..Acum era Porfirie Hapsin, soț de 44 de ani, cărunt, sfrijit, supus.